Azi am fost răzbunat.

De la 1 iulie, traseul tramvaiului 6 s-a modificat. Nu mai merge “din şapte sute la Maria”, ci “din şapte sute pe linia lu’ zece şi d-abia dup-aia pe la Maria”. Pentru cei nefamiliari cu Timişoara, asta înseamnă un ocol de vreo ~20 de minute, benefic pentru, de exemplu, mine (care iau tramvaiul din faţa blocului şi mă lasă lângă job), dar o problemă pentru pensionarii cu pensie încă integrală şi abonament încă gratuit, care trebuie să ajungă la vestita catedrală ortodoxă din capitala Banatului, pentru a aprinde lumânări pentru cei morţi, ocazionala lumânare pentru puţinii vii, pentru a spune un Tatăl Nostru, un Doamne Feri sau un “dă doamne să apuc sfârşitul lui Tânăr şi Neliniştit”.

Şi cum mergeam eu astăzi cu tramvaiul respectiv, la un moment dat m-am simţit înconjurat de bătrâni. Mă simţeam ca într-un film sinistru unde actriţa principală e înconjurată de zombies, doar că ei nu s-au prins încă de faptul că ea e proaspătă, nu una de-a lor. Bine, a fost greşeala mea, mă aşezasem în fundul vagonului, deci nu aveam cum să mai fug în spate. Pentru că în faţă nu puteam vedea decât bătrâni şi un beţiv, în dreapta şedea o băbuţă mică şi firavă, cu părul scurt şi creţ, proaspăt vopsit (în caz de o revoltă de-a zombieşilor, ea ar fi căzut prima sub pumnu-mi ferm şi sub tăişul briceagului elveţian făcut în China), iar în stânga aveam geam (ce-i drept, o opţiune foarte bună în cazul în care băbuţa din dreapta s-ar fi dovedit prea rapidă sau puternică pentru pumnu-mi).

Eu tăceam. Ei mai vorbeau din când în când între ei.

“- Dumneavoastră unde mergeţi?” – am observat că, atunci când vorbesc cu tineretul, pensionarii au tendinţa să îi tutuiască, pe când atunci când vorbesc între ei îşi dau politeţe. E ca şi cum s-ar simţi veşnic tineri şi ar respecta bătrânii, da’ ar fi down with the young folk. Forever young, cum ar veni.
“- La catedrală”, zice cealaltă babă.
“- Şi eu…”, oftează prima.

Eu alesesem să tac, deşi ştiam de ocolul tramvaiului. În primul rând pentru că nu se face să te bagi în discuţia unor oameni necunoscuţi, apoi pentru că respect bătrânii, şi nu în ultimul rând pentru că, dacă chiar erau zombies, aş fi avut mai multe şanse să fiu descoperit dacă vorbeam decât dacă tăceam mâlc şi îmi păstram privirea aia pierdută, de om care merge la servici. Ceea ce şi făceam.

Şi vine şi staţia Timişoara 700. Care, dacă aţi citit începutul articolului (ceea ce mă gândesc că aţi făcut, altfel nu aţi fi ajuns aproape de sfârşitul lui), Piaţa 700 e momentul schimbării. Până acum o săptămână, acolo tramvaiul făcea stânga. Acum face tot ‘nainte. Schimbare care, pentru majoritatea pensionarilor-zombie de tramvai, era o noutate. Noutate din care deduc, în primul rând, că respectivii pensionari nu sunt la curent cu noutăţile infrastructurii RATT-ului (adevărul e că n-au RSS la site, hehe), iar în al doilea rând că nu au mai circulat de miercurea trecută cu tramvaiul, ceea ce mă face să mă întreb: oamenii ăştia merg doar miercurea la biserică? Dacă da, de ce?

În fine. Tramvaiul o ia tot înainte, eu îmi suprim un zâmbet malefic şi mulţumit, iar băbuţa creaţă din dreapta mea se întoarce către mine. “Ăsta nu e şasele?”. Aşa zicem noi aici, “şasele”. “Ba da”, zic, cu cea mai neutră şi pierdută voce posibilă. M-a observat. Nu trebuie să ştie că nu sunt de-al lor. “Dar s-a schimbat linia”, zic. Căcat, mă gândesc, trebuia să zic că “s-a schimbat traseul”. Linia e aceeaşi, nu se putea schimba peste noapte. Transpir puţin. Oare se prinde? Oare îmi miroase frica? Oare voi fi nevoit să sparg geamul cu ciocănelul în caz de urgenţă? Sper că nu, căci ciocănelul nu mai există de mult.

Dar nu a fost cazul. În momentul în care au aflat că staţia lor nu mai e unde se aşteptau, s-au năpustit toţi către uşă, de parcă tramvaiul ar fi oprit acolo, sub viaduct, doar pentru ca ei să poată să o pupe pe Maica Precista acum. Ştiau că nu vor putea merge pe jos până la catedrală. Tot feng-shui-ul le-a fost distrus într-o clipă de neatenţie, pentru că nu au citit afişele din tramvai. Cei mai slabi dintre ei s-au resemnat şi au rămas pe scaune, aşteptând ca tramvaiul să ajungă la capăt de linie şi să întoarcă. Ceilalţi trebuiau să aştepte alt tramvai, în ploaie şi frig. Doar ca să ajungă, bătrâni şi trişti, să aprindă o lumânare pentru Victor Newman.

Azi am fost răzbunat.