Când eram copil şi vorbeam cu alţi copii de gagici, Pamela Anderson era etalonul. Când un băiat voia să descrie dimensiunea sânilor cuiva, zicea că “are nişte ţâţe ca Pamela Anderson”. Când venea vorba de conceptul de bunăciune, tot prin “Pamela Anderson” era exprimat. Ba chiar şi atunci când ne certam cu fetele, tot pe Pamela o băgam la înaintare: “cine te crezi, Pamela Anderson?”
Pamela însemna, practic, totul. Pamela reprezenta sex, deşi nu eram complet siguri ce-i ăla. Reprezenta corpul femeii în general, deşi nu văzusem unul în particular. Şi, culmea, fără să fi văzut vreodată vreo poză cu Pamela, fără să fi auzit vreo poveste ieşită din comun în legătură cu ea. Ăsta da brand recognition. Ba chiar, când în sfârşit am văzut-o, nici n-am fost atât de impresionat – reputaţia ei i-a luat-o mult înainte, cel puţin în mintea mea.