Există câteva lucruri în lumea asta pentru care merită să aştepţi aproape zece ani.
În 2001, când a apărut primul joc din seria Max Payne, am fost atras să-l iau “de la băieţi” de jocul de cuvinte din numele personajului, neavând la dispoziţie trailere, review-uri şi anticipări nebune. Durere Maximă, se gândea un Ovi de 16 ani, e un nume beton, iar jocul trebuie să fie şi el mişto. Trei zile şi nenumărate “fă-ţi temele!”, “mai lasă-l încolo de calculator” şi “încă nu te-ai culcat?”-uri mai târziu, terminam ceea ce avea să fie cel mai revoluţionar joc al momentului: o poveste noir, povestită fără cusur ca o nuvelă grafică, cu efecte speciale văzute până atunci doar în The Matrix, cu scene de halucinaţii de-a dreptul halucinante şi un New York întunecat, rece şi trist.
11 ani mai târziu,