Încă de mică mi-au plăcut băieţii povestitori. Primul meu prieten, din clasa a cincea, luase media 10 la limba şi literatura română, pentru că citea multe cărţi şi avea un vocabular mult mai bogat decât se aştepta cineva de la un băiat de vârsta lui, de la care te-ai aştepta mai degrabă să îşi petreacă zilele bătând mingea de bloc şi bătându-se cu vecinii. Iar când trebuia să citească din manual în faţa clasei, era un vis! O intonaţie perfectă, fără să greşească niciun cuvânt, nicio literă.
A fost pentru prima oară când am fost emoţionată cu gândul la un băiat. Şi aproape de fiecare dată când se învoia să meargă la baie în timpul orei, mă făceam că trebuie să spăl buretele şi ieşeam şi eu, să mă întâlnesc “întâmplător” cu el pe coridoarele goale, sperând că într-o bună zi se va întoarce din drum şi îmi va spăla el buretele. Şi într-o bună zi s-a şi întors, iar de atunci am fost de nedespărţit. O săptămână, din cauza curvei ăleia de Bianca, că venea tot timpul în fustă la şcoală şi toţi băieţii roiau în jurul ei. Nu contează, în săptămâna aia am fost fericită. M-a făcut să râd sincer, pur, cum nu mă mai făcuse nimeni până atunci.