Fără să fi citit în prealabil cărţile, fără să am cea mai mică idee despre ce e vorba, într-o bună zi din 2003 m-am hotărât să mă uit la primul Lord of The Rings. Le aveam pe primele două (al treilea urma să apară), arse de un amic pe nişte CD-uri zgâriate, le-am ţinut la colecţia de CD-uri pirat câteva săptămâni bune, dar nu m-am uitat la ele, pentru că nu prea aveam eu încredere într-un film care se cheamă “Stăpânul Inelelor”. Aveam 18 ani, nu mă interesau pe mine filmele cu dragoni. Căci ăsta era singurul lucru (de altfel, greşit) pe care îl ştiam despre LOTR: că e cu dragoni. Ei, m-am uitat la primul, a doua zi la al doilea, iar până să apară al treilea nu am putut trăi liniştit fără să citesc cărţile. Atât de mult mi-a plăcut.

Apoi, acum doi ani, într-o săptămână în care am fost răcit cobză, am revăzut toate seriile de filme care-mi plăceau (LOTR, Back To The Future, Terminator 1 şi 2, Harry Potter, Ghostbusters şi Indiana Jones) şi, încă bolnav fiind, am decis să încerc filmul ăla din ’77 despre care vorbeşte toată lumea. Ăla care are poate cea mai mare bază de fani pe care o poate avea oricine sau orice vreodată. Anume, Star Wars. Am pornit filmul cu reticenţă şi strângere de inimă, pentru că nu am fost niciodată fanul luptelor spaţiale: nu m-a fascinat prea tare Star Trek, Stargate sau Battlestar Galactica; singurele SF-uri cu alte lumi care îmi plăceau erau seria de Alieni şi Predator. După vreo 14 ore m-am ridicat din pat să mănânc, încă gândindu-mă într-una la cele două trilogii Star Wars pe care tocmai le văzusem fără să pot să-mi iau ochii de la ele.

Vineri am fost la Avatar. Am intrat în cinema sperând că o să-mi placă.

Read More