Există câteva lucruri în lumea asta pentru care merită să aştepţi aproape zece ani.

În 2001, când a apărut primul joc din seria Max Payne, am fost atras să-l iau “de la băieţi” de jocul de cuvinte din numele personajului, neavând la dispoziţie trailere, review-uri şi anticipări nebune. Durere Maximă, se gândea un Ovi de 16 ani, e un nume beton, iar jocul trebuie să fie şi el mişto. Trei zile şi nenumărate “fă-ţi temele!”, “mai lasă-l încolo de calculator” şi “încă nu te-ai culcat?”-uri mai târziu, terminam ceea ce avea să fie cel mai revoluţionar joc al momentului: o poveste noir, povestită fără cusur ca o nuvelă grafică, cu efecte speciale văzute până atunci doar în The Matrix, cu scene de halucinaţii de-a dreptul halucinante şi un New York întunecat, rece şi trist.

11 ani mai târziu,

Read More

La concursul de săptămâna trecută, în care le-am cerut participanţilor să îmi zică ce ar face cu un Portal Gun dacă acesta ar exista în realitate, am primit 15 comentarii care de care mai interesante şi amuzante.

Unii ar folosi portalurile ca să ajungă în spaţiu, alţii le-ar folosi pentru “necurate” (furt, “dispariţia” politicienilor) şi pentru transport rapid. Titi ar vrea să ajungă la prăjitură, însă nu ştie că aceasta e o minciună. Dan şi-ar – mă scuzaţi – suge-o singur, dar pe de altă parte ar face şi farse prietenilor.

Câştigătorul, însă, e comentariul

Read More

Concursul cu Mirror’s Edge a fost, pentru mine, un mare succes, în sensul că mi-a trezit nişte amintiri frumoase legate de multe dintre comentariile cititorilor mei.

Mai apoi, când Sebi a dat la un concurs Anno 2070, m-a mâncat foarte tare să şi particip cu un răspuns la întrebarea “Care e cel mai tare joc din toate timpurile?”, însă n-am mai făcut-o, parte pentru că oricum voiam să scriu un post pe tema asta, parte pentru că nu mă atrage deloc, da’ chiar deloc, Anno 2070.

Răspund acum, însă:

Read More

Prefaţă: săptămâna trecută am zis că dau un joc Mirror’s Edge, pentru că îmi plac jocurile şi am unul în plus. Plănuiam să fac un update la postul acela, însă update-ul s-a transformat în articol de sine stătător, că am scris prea mult la el. Aşadar.

Să moară Cicÿ, ăsta a fost unul dintre momentele alea în care mi-a fost aproape imposibil să iau o decizie. Am ales un câştigător, că doar un premiu am de dat, însă am învăţat două chestii:

1. îmi place să fac concursuri cu jocuri, pentru că găsesc printre cititori oameni faini, cel puţin la fel de gameri ca mine, deci voi face şi altele, cât de curând;
şi
2. începând cu data viitoare nu mai dau doar un singur premiu, pentru că e prea greu de ales un singur câştigător.

Mi-au plăcut absolut toate comentariile pe care le-am primit. Au fost opt participanţi, aproape fiecare dintre ei trezindu-mi amintiri de mult uitate, despre care nu m-aş fi gândit niciodată că pot fi condiţionate de jocuri video. Şi asta o zic conştientizând 100% că sună mai patetic ca o manea proastă – ăsta e, însă, adevărul. În ordinea numerelor de pe tricou:

Read More

N-am jucat Mirror’s Edge până acum două săptămâni, şi parcă-mi pare tare bine. Când a apărut, în 2009, n-aveam computer destul de puternic să-l ruleze şi, deşi mi-a plăcut teribil fiecare clip pe care l-am văzut cu jocul, n-am avut ocazia să-l încerc. Acum, însă, îl pot rula în plină-i glorie vizuală şi îl controlez din minunăţia de manetă Xbox 360.

Ca să vă explic despre ce vorbesc, în caz că nu cunoaşteţi jocul: Mirror’s Edge e un fel de First Person Shooter, doar că nu e foarte shooter, ci e un fel de platformer 3D. First Person Parkour, mai exact, căci exact asta faci: fugi de ceva autoritate pe acoperişurile blocurilor, pe ţevi şi scări, prin clădiri, birouri şi ferestre – totul din perspectiva persoanei I (evident, nu vorbesc despre ONG-ul cu acelaşi nume). Mai exact:

httpvh://www.youtube.com/watch?v=EEMZkXizp3s

Mi l-am cumpărat de pe Steam, acum două săptămâni, bucuros nevoie mare că mi-am amintit de el. Atât de bucuros, încât am luat o copie în plus, să am de dat. Aşadar,

Read More

Încă de când am scris articolul ăsta, despre jocurile jucate de mine în ultima vreme, aveam în gând să-mi iau un controller de XBOX360 cu USB, ca să fie treaba treabă (a se citi: ca să nu mai depun nici măcar efortul de-a-mi întinde mâinile până la tastatură). Mai mult, chiar îmi luasem o mizerie de controller Serioux, de unică folosinţă. După care Acsel m-a convins în comentarii să-mi iau unul de-adevăratelea, că cică-i mişto. Şi l-am luat. O lună jumate mai târziu, e ca o extensie a mâinilor mele. Nu mai concep unele jocuri fără el.

Merg foarte bine jocurile 3rd Person – adică alea la persoana a treia, pentru cei bolnavi de englezită.

Read More

Ştiţi ce-am făcut în ultimul timp, de n-am mai scris nimic pe-aici? M-am jucat. M-am jucat de parcă mâine s-ar termina toate jocurile. M-am jucat de parcă aş fi avut computerul doar împrumut şi ar fi trebuit să-l dau înapoi. M-am jucat de parcă m-aş însura şi după aia n-aş mai avea voie timp. Oh…

În ultimii ani am lăsat-o tare moale cu jocurile PC. Practic, niciodată n-am făcut din ele un job full-time, precum unii dintre prietenii mei despre care cred că şi acum, şapte ani mai târziu, joacă World of Warcraft în draci. Parţial din motivul că n-am răbdare cu ele dacă nu au o poveste mişto; parţial pentru că o grămadă dintre cele mai iubite jocuri îmi cer prea mult efort intelectual (până la urmă, mă joc ca să mă relaxez, nu să stau şapte ore să sap după minereuri sau să creez o tactică de netăgăduit pentru mutarea trupelor D şi F pe teritoriul inamic) – singurul RPG, de exemplu, pe care l-am jucat mai mult de 12 ore a fost Fallout: New Vegas, în rest maxim o oră-două, indiferent ce nume mari aş fi avut în faţă: Morrowind, Oblivion, WoW, EVE, Fallout 3 etc; şi motivul cel mai important, probabil, e că niciodată n-am avut un computer de ultimă generaţie, întotdeauna jucând jocurile mişto cu doi-trei-patru ani întârziere.

Ceea ce s-a schimbat acum vreo două luni, când m-a luat febra Black Friday-ului şi mi-am luat computer nou, aproape puternic. Adică nu mi-e ruşine deloc cu el, doar plăcii video nu i-ar strica un upgrade, da’ nu e musai încă. Eveniment căruia i s-a adăugat şi nebunia reducerilor de Crăciun, anume nebunia de pe Steam, de m-am procopsit cu absolut toată seria GTA, seria Counter Strike, cele 2 Portal-uri, Q.U.B.E. şi câteva mărunţişuri. Mai exact, am 49 de titluri în contul meu Steam, în schimbul a bani de pizza. Ceea ce e bine, merg perfect cu cumpărăturile recente din Android Market.

Cu ce mi-am pierdut timpul:

Read More

Zilele astea am avut norocul să prind ceva mega-reduceri la vreo sută de aplicaţii din Android Market – anume, timp de 10 zile, câte 10 aplicaţii (plătite) pe zi au fost reduse la 10 cenţi, de la oricât ar fi fost. Bineînţeles că nu m-am abţinut şi am cumpărat tot ce mi-a plăcut şi tot ce am crezut că o să-mi folosească, poate, odată. Iar după ce am tras linie, am constatat că am cumpărat 33 de aplicaţii, la preţul mediu de 33 de bani româneşti bucata, în funcţie de fluctuaţia dolarului în ziua respectivă. Ceea ce înseamnă 33 de aplicaţii şi jocuri premium cu aproape 11 lei.

Ce mi-a plăcut tare (preţurile de lângă ele sunt de azi, e posibil să se schimbe între timp):

Read More

Fotbalul se joacă pentru mişcare, pentru câştig, pentru bani, pentru distracţie. Şaişase, cruce, şeptică se joacă pentru relaxare la o bere. Poker se joacă pentru bani. Şahul se joacă pentru antrenarea materiei cenuşie. Scrabble la fel. Monopoly se joacă pentru a pierde o noapte cu prietenii.

Tablele sunt, însă, singurul joc pe care nu-l joci pentru niciunul din motivele de …

Citește tot

“Dar oare ce se joacă bloggerii?” vă întrebaţi. Bine, nu vă întrebaţi, dar o să presupunem că vă. Ei, eu am cam renunţat la jocuri în ultimii ani din mai multe motive: unul ar fi că nu am mai am răbdare cu ele – majoritatea sunt ori repetitive, ori prea complicate ca să le folosesc la relaxare (vezi RTS-urile şi RPG-urile). Alt motiv ar fi că cele mai multe nu au o poveste care să mă ţină lipit de ele cele 3-4 zile necesare terminării lor (cu excepţii: Mafia, San Andreas, Portal, Half-Life-urile). Şi al treilea – şi poate cel mai important – motiv: niciodată nu am investit destul într-un computer încât să mă pot juca ultimul răcnet în materie de jocuri.

Astăzi, însă, vă prezint trei jocuri micuţe, relaxante, simple, care mi-au plăcut în ultimii ani. Toate trei pot fi rulate şi de o joanghină de laptop mai vechi fără probleme. În ordine pur alfabetică, cu clipuri:

Read More

Eu sunt mare fan al jocurilor vechi de la LucasArts, cele point-and-click, aventuri grafice. Am jucat în tinereţe seria Monkey Island, Sam & Max, Loom, seria Broken Sword etc. Ceea ce înseamnă că m-am bucurat foarte tare astăzi, când am descoperit o aplicaţie magică: ScummVM.

Conceput iniţial ca emulator open-source de SCUMM (engine-ul pe care au fost construite aventurile …

Citește tot

Left 4 Dead e un joc foarte tare. A apărut ieri, deci am avut destul timp să-l fur şi să îl şi joc puţin. E făcut de Valve, cei care au făcut seria Half-Life şi Portal, deci sunt fan.

Poate vă amintiţi Serious Sam. Ştiţi, FPS-ul ăla în care nu trebuie să-ţi foloseşti prea mult creierul, ci doar să tragi …

Citește tot