Cine ar fi crezut, acum zece ani, că Apple va inventa ceea ce tinde să ajungă cel mai popular instrument muzical din România şi poate chiar din lume?
Pozele astea sunt doar din ultima săptămână şi sunt doar de la evenimentele la care am participat personal:
M-a luat prin învăluire, după a patra bere: hai la capelă, să ne căsătorim. Cum eram la a cincea, după o vreme de stat la coadă, la a şasea deja eram în faţa altarului. De undeva, din dreapta noastră, Norzeatic bubuia în boxe Decalogul, o rimă de cristal de pe vremea când lui Methadon 3000, când Vexxatu şi DJ Sleek o ardeau pe la Tele7abc. Pe la jumătatea concertului, Norzeatic s-a plâns că publicul nu conectează cu el. Da’ aşa, la mişto, ca să facă o introducere şucară pentru fetele urcate în cuşti şi pentru băieţii cu muşchi care făceau o atmosferă incendiară.
Încă o tură de minunăţii de prin ţara asta minunată, din ultimele două week-enduri. Din Timişoara, Oradea şi Târgu Mureş.
Pentru început, un nou tip de închidere centralizată pentru Dacie:
Mi-am comandat ieri o carte de pe Internet. Mai exact, Hobbitul, că e reducere de la 20 de lei la 17,50. Aşa-mi iau eu cărţile, doar când sunt la reducere, că ăsta-i preţul pe care-l pun pe carte. Glumesc?
În fine. Am comandat-o ieri, azi a ajuns, n-a fost absolut nicio problemă, atât eMag cât şi Libris s-au mişcat repede, curierul a fost simpatic deşi trebuia să se ducă mai apoi la o înmormântare – totul bine. Cartea împachetată bine – atât de bine, că mi-au trebuit 5 minute şi briceagul meu favorit ca s-o despachetez -, cu factura înăuntru. Totul aşa cum ar trebui să fie. Doar că…
După cum e de aşteptat, ultima zi din festival e şi cea mai mişto, cel puţin din punct de vedere muzical. A fost singura zi pe care ne-am petrecut-o aproape exclusiv la scena principală. Rupţi de oboseală după o plimbare de jumătate de zi prin Budapesta, am racolat un frate în cârje şi doi părinţi veniţi să vadă Gogol Bordello, ne-am luat câteva beri şi am ajuns la scena mare, unde la 16:30 urmau să cânte Gogol Bordello.
Am avut nevoie de trei zile jumate ca să reuşesc să scriu şi postul ăsta. Şi drept îi că nici acum nu-s odihnit cum trebuie după aşa o săptămână.
ŞŢ! Cu chiu cu vai, după lupte seculare, am reuşit să stăpânesc laptopul în limba maghiară din biroul presei şi să-i pun diacritice.
Ăsta va fi un post mai concentrat, despre primele trei zile ale Sziget-ului, căci din diverse motive specifice n-am apucat să scriu zilele trecute.
Atunci când mă întâlnesc cu Zicu facem să fie bine în diferite feluri. Anul ăsta am făcut să fie bine chiar şi fără să fie implicată vreo pălincă din aia bună de-a lui: ne-am făcut un eveniment în eveniment.
În timpul evenimentului Timişoara Noastră am decis să redescoperim Timişoara din cu totul alt unghi. Anume, privind în jos, la 90 de grade. Am ales această metodă pentru că în tururile clasice ale oraşelor, inclusiv în turul de sâmbătă al Timişoarei, turiştii se uită în toate direcţiile în afară de jos. În stânga, dreapta, faţă, spate sunt puncte turistice, clădiri, curiozităţi. În sus sunt turnuri, biserici, castele, clădiri, detalii care pot spune poveşti vechi de sute sau mii de ani. Însă nimeni nu se uită în jos, nu apreciază pământul pe care calcă şi istoria lui.
Aşa că, sâmbătă, eu şi Zicu am decis să redescoperim Timişoara de la orizontală:
E mişto că unii au destul timp liber încât unii au destul timp liber şi resurse cât să-şi construiască propria căbănuţă de vacanţă pe malul râului Timiş, care-i trece prin grădină. Mai exact, între ponton şi livadă. Mă rog, criză. Cine? Tovarăşul Blogu.
După doar trei zile, mi se pare fantastic să-l urmăresc de la distanţă cum îşi construieşte, cum ar zice americanu’ from the ground up (la propriu) un mic habitaclu care a început aşa:
În Complexul Studenţesc din, bineînţeles, Timişoara se deschide un nou… ceva. Că încă nu e deschis şi n-am înţeles foarte bine ce va fi acolo şi marfă n-au – azi încă mai spălau geamurile. Cert e că e în zona “mâncărică” a Complexului, între un restaurant, o clătitărie şi o şaormerie, deci prea non-alimentar n-are cum să fie. Când am trecut azi pe acolo, însă, nu am putut să mă abţin din a trage-n poză atât numele localului, cât şi al SRL-ului care-l deschide:
E bine să mai şi ieşi din casă. Azi, în 5 minute, pe o rază de 50 de metri, am făcut două poze amuzante. Telefonul meu, însă, a salvat doar una, după cum am observat, cu surprindere, acasă. Nu ştiu de ce, însă important e textul din ea. Era vorba de un zid pe care scria cu spray-ul “Jack şi fresh-ul de fasole”. Mi s-a părut amuzant, haha. Încerc să-mi imaginez un bar în care se serveşte fresh de fasole. Yum. În fine, uite-o pe a doua, un exemplu neaoş de pasiv-agresivitate:
Azi vă voi povesti, dragii mei, despre un club cu vechime în Timişoara: The Note.
The Note, ăsta, era pe vremuri unul dintre cele mai bine cotate cluburi din Timişoara: se perindau prin el deopotrivă băieţii cu bani şi fetele cu forme, însă parcă niciodată n-a fost “de cocalari”. Bine, clar n-aş putea zice, că n-am intrat în el decât la evenimente speciale, gen concerte şi stand-up. Dar era mişto, avea un aer, o anume personalitate: cântau aici de la Direcţia 5 până la Vama (veche, nouă) şi OCS. Ba chiar odată a cântat Parov Stelar pe vremea când nu erau aşa de mainstream (ergo, pentru hipsteri).
După care s-a închis, s-a redeschis, s-a reinventat, s-a închis iar. Şi s-a transformat (cel puţin în teorie, că n-am fost niciodată şi nici n-am auzit pe cineva să fi fost acolo) în Megalos Club. Habar n-am ce a fost sau ar fi fost acolo, însă mai mult de un an nu a trăit.
Iar acum se pare că vom ieşi din criză, pentru că s-a deschis un al treilea club în acel loc, iar ăsta e clar că e pentru înalta clasă:
Pe vremuri, Ministerul Justiţiei era şi al Libertăţilor Cetăţeneşti. Acu şi-au dat seama, probabil, că libertăţile cetăţeneşti n-au nicio legătură cu justiţia şi-au lăsat-o aşa.
