Azi fiind vineri 13, un tweet de-al lui Flavius mi-a dat de gândit: dacă minus cu minus face plus, n-ar fi logic ca un ghinion să-l anuleze pe altul?

Trei ceasuri rele? Nicio problemă! Treci pe sub o scară. Sparge o oglindă foarte mică. Adoptă o pisică neagră, pentru a o putea pune-n drumul tău.

O să fac milioane cu …

Citește tot

Parcă se civilizează ţara asta cu fiecare an care trece. Am trecut în 2012 în Târgu Jiu, într-un restaurant din miezul oraşului. Oameni frumoşi, tineri şi nu doar, simţindu-se bine cu bun simţ. Am ieşit în centrul oraşului pentru artificii. Oameni frumoşi, tineri şi nu numai, veseli, cu şampania în mână, un ochi pe ceas şi altul pe artificii.

Părinţii-mi au dat raportul din centrul Timişoarei.

Read More

Românii sunt un popor ce se urăşte pe sine. Îşi urăşte vecinii, şefii, conducătorii şi, pentru o bucată de pământ şi o casă moştenire, îşi urăşte familia. Pe români, însă, îi sensibilizezi dacă apelezi la patriotism. Ce-a zis ăla, mă, de mine? Păi să-l bag în pizda mă-sii, frate, mă duc peste el în casă şi-i bat copiii.

Românii sunt descurcăreţi. Găsesc soluţii. Zic italienii că suntem ţigani? Să le dovedim că nu e aşa? Hai mai bine să facem să pară că n-o fac. Campania ROM e una deşteaptă, din punctul de vedere al clientului. Să vezi câte hituri o să facem şi ce rată de engagement şi ce răspuns o să avem şi câte premii o să luăm cu ea. Pentru că, da, e eficientă: măreşte încrederea în sine a românului mediu, respirător pe gură, dându-i senzaţia că în momentul în care caută “românii sunt deştepţi” pe Google, a rezolvat problemele poporului său. Ceea ce nu-i chiar corect, pentru că sunt sigur că toate stereotipurile astea nu s-au încetăţenit din răutatea francezilor, italienilor, britanicilor, spaniolilor sau a maghiarilor.

Peştele de la cap se-mpute.

Read More

Am început să povestesc cum a fost la Alba, însă n-am terminat. Am scris despre concurenţi, însă vreau să scriu musai atât despre artiştii care “s-au produs” pe scenă la finalul fiecărei dintre cele trei zile de festival, cât şi despre oamenii cu care am împărţit zilele astea. Acesta este despre muzică, şi a plecat de la postul acesta al Corinei. E mai mult un amalgam de gânduri, dar înţelegeţi voi.

Părinţii mei au ascultat folk şi rock de când mă ştiu. Dacă rock-ul era mai mult pe benzi de magnetofon, folk-ul încă e dosit, undeva prin casă, pe casete probabil de multă vreme demagnetizate şi viniluri prăfuite. Casete cu Poesis şi Pasărea Colibri, discuri cu Socaciu şi Şeicaru, mai apoi CD-uri cu Ducu Bertzi, Alifantis, nelipsitul Hruşcă şi alţi “dubioşi”. Poate de asta îmi place atât de mult azi muzica asta, sau poate de când îmi cânta mama muzica asta la chitară, acum mulţi ani. Dacă aş avea vreodată vreun lucru să i-l reproşez mamei mele, ar fi că nu-mi cântă atât de des pe cum mi-ar plăcea s-o aud.

În prima oră de muzică a clasei a cincea, profa de muzică ne-a dat temă de casă să învăţăm să cântăm două melodii la alegere, ca “preselecţie” pentru corul şcolii. Nu îmi amintesc acum raţionamentul alegerii melodiilor, însă pot doar să presupun că am cântat fix ce mi-a plăcut. Nu îmi amintesc una dintre melodii (ştiu doar că era ceva cântec vechi, românesc, pe care-l înregistrasem pe casetă de pe discurile bunicului meu), însă cealaltă era Cântec Şoptit. Că doar îmi plăcea.

Read More

Nu pricep deloc logica apartamentelor de 70-80 de metri pătraţi, dar cu două camere cu tot cu bucătăria. Un dormitor + sufrageria care e totodată şi bucătărie. Ca-n Familia Bundy, adică.

Nu poţi să faci sarmale sau să prăjeşti un peşte, că-ţi pute sufrageria. Nu poţi să te uiţi la Cireaşa de pe tort sau la Vocea României liniştit, că n-auzi nimic de sfârâitul bacon-ului în tigaie şi de hotă. Mmm, bacon. Nu poţi să

Read More

Observ, aşa, de dimineaţă, că eMAG are pe stoc Nokia N9, varianta de 64GB, la 2.799 lei. Am scris despre el aici, e superb etc.

Sunt curios câte bucăţi au pe stoc – după cum se laudă Nokia, N9 va ieşi în doar 90.000 de exemplare, care mă gândesc că vor fi repartizate pe ţări. Ţinând cont că …

Citește tot

Americanii au popularizat o afecţiune medicală: ADD, sau Attention Deficit Disorder. Adică “când nu reuşeşti să fii atent”, în esenţă. Oameni amuzanţi sau doar comedianţi acizi zic că, de fapt, nu e o afecţiune adevărată, ci doar o scuză pe care o adoptă părinţii americani copiilor lor, care de fapt nu-s neapărat înceţi pentru că-s bolnavi, ci pentru că-s proşti şi puturoşi.

Dar oare e de-adevăratelea? Căci mă tem că sufăr de aceeaşi afecţiune. Mă rog, ori de ADD, ori sunt prost şi puturos. Pentru că fac o treabă, după care fac altă treabă, după care fac altă treabă, după care alta, după care nu mai ştiu de unde am plecat şi de ce.

De exemplu, deschid My Computer. Ca să văd, tot de exemplu, pe care partiţie am mai mult loc, să-mi permit

Read More

Guest post de Corina

Anul ăsta se fac 10 ani de când în Târgu-Jiu (da, oraşul ăla plini de olteni) se ţine în fiecare vară Festivalul de Folk “Poarta Sărutului”.

Au fost ediţii cu 100 de oameni în public şi ediţii cu 20, dar asta nu le-a stricat cu nimic farmecul. Dimpotrivă, parcă mai aprige erau aplauzele şi uralele, ca nu cumva artiştii să se prindă cât de puţini eram de fapt.

Ţin minte că într-un an a plouat torenţial şi ne-a primit Vasile Şeicaru pe toţi cu el pe scenă. Şi am făcut un cor mare de afoni şi nu ne mai venea să mergem la casele noastre, nici nouă, şi cred că nici lui.

Read More

Întrebare serioasă: ce se întâmplă cu corpul unui om neidentificat, căruia n-are cine să-i plătească înmormântarea? Sau cu corpul unui om căruia familia chiar nu poate să-i plătească o înmormântare “creştinească”. Sau nu vrea.

Indiferent că moare în spital, călcat de maşină, de infarct pe stradă sau este găsit în munţi. Care e procesul prin care se scapă de cadavru?…

Citește tot

Ieri am făcut cu gagica un drum afară din Timişoara, pe centuri, drumuri naţionale şi europene. Şi, ca pe orice drum din acesta, am văzut multe prostituate. Una mai urâtă ca alta, una mai grasă ca alta, una mai lipsită de dinţi ca alta, una mai dezbrăcată ca alta. În fine, oribiloşenii, că nici măcar târfe de doamne-ajută n-avem.

Cum ne tot uitam la ele, printre două glume de genul “hai, nu vrei s-o luăm cu autostopu’?”, “asta-i neam cu Vin Diesel” şi “tulai doamne, multă îi”, mă trăzneşte o realizare:

Read More

Când eram copil şi vorbeam cu alţi copii de gagici, Pamela Anderson era etalonul. Când un băiat voia să descrie dimensiunea sânilor cuiva, zicea că “are nişte ţâţe ca Pamela Anderson”. Când venea vorba de conceptul de bunăciune, tot prin “Pamela Anderson” era exprimat. Ba chiar şi atunci când ne certam cu fetele, tot pe Pamela o băgam la înaintare: “cine te crezi, Pamela Anderson?”

Pamela însemna, practic, totul. Pamela reprezenta sex, deşi nu eram complet siguri ce-i ăla. Reprezenta corpul femeii în general, deşi nu văzusem unul în particular. Şi, culmea, fără să fi văzut vreodată vreo poză cu Pamela, fără să fi auzit vreo poveste ieşită din comun în legătură cu ea. Ăsta da brand recognition. Ba chiar, când în sfârşit am văzut-o, nici n-am fost atât de impresionat – reputaţia ei i-a luat-o mult înainte, cel puţin în mintea mea.

Read More

Un banc vechi zice că dacă un diplomat zice “da” înseamnă “poate”, dacă zice “poate” înseamnă “nu”, iar dacă zice “nu”, nu mai e diplomat*.

De când vrăjitoresc pe la bar, fac evenimente pe Facebook, la care invit lumea. Nu am date exacte, căci nu s-a pus nici dracu’ să le numere, însă observ un trend: la fiecare eveniment există între 10 şi 20 de oameni care apasă pe “maybe attending” (adică “s-ar putea să vin”) – însă niciunul nu vine. Chiar fără excepţie, din câte am observat.

Deduc, din asta, că oamenii ăştia sunt

Read More

Asta e întrebearea pe care o primesc cel mai des când invit pe cineva să cânte la karaoke. Indiferent de loc – că-i ditamai pizzeria sau că e Little Pub, că e o cantină studenţească sau un cămin bătut de soartă, mereu se întâmplă să întreb pe cineva “hai, tu nu cânţi?” (aşa-mi place mie, să invit lumea să cânte, că doar de-aia e karaoke) şi să-mi răspundă “vaaaaaai, da’ la ce voce am io, vrei să plece toată lumea acasă?”.

Dragii mei!

Lumea merge la karaoke ca să cânte, să asculte şi să râdă.

Read More

Plecăm de la teoria că WC-ul e locul unde îţi vin cele mai bune idei (teorie demonstrată şi de nenumăratele idei pe care le avem cu toţii acolo, dar şi prin faptul că e pe Internet, deci trebuie să fie adevărată). Putem, deci, deduce că fără budă, viaţa noastră ar fi mult, mult mai lipsită de idei, ceea ce o face o mare invenţie a lumii civilizate. Care invenţie s-a născut dintr-o – nu-i aşa? – idee genială. Ceea ce mă face să-mi pun întrebarea următoare:

Read More