În drumul meu spre birou se lucrează la drum. Mă rog, la calea ferată de deasupra drumului, dar tot un soi de drum e și ăla. De tip feroviar. Divaghez.

Ei, din când în când, de pe șantier ies camioane sau trebuie să intre altele. Uneori – très excitant! – intră și ies în același timp. Ca să poată face asta, însă, traficul trebuie oprit pe acea porțiune. Și aici intervin cei doi băieți cu palete verde-roșii, semafoarele umane atât de populare pe drumurile în lucru ale patriei. Deunăzi, găsindu-mă primul oprit din coloană, am stat să-i observ nițel – și observatu-i-am.

Le-am observat hainele, mai puțin hăituite de șantier. Păsămite ocupați cu dirijarea ocazională a traficului, nu au timp și de activități mai lumești. Le-am observat zâmbetul, dar mai presus le-am observat statura. Drepți, siguri pe ei, capul sus și pieptul înainte. Conștienți că odată paleta roșie e ridicată, toată atenția e pe ei.

Și am realizat ceva: în momentele alea, ei sunt vrăjitori. Cu o simplă ridicare de mână opresc timpul în loc pentru oricine le-ar trece prin față. O fluturare din paleta magică, poate și o mică vrajă murmurată indescifrabil din buze, și toate mașinile, indiferent cât de grăbiți șoferii lor, indiferent de destinație, oră sau vreme, împietresc în loc. După care, odată camionul trecut, regele milostiv se îndură de cetățeni și, cu o mișcare scurtă și sigură, întoarce paleta cu verdele spre șoferi, timpul se dezgheață, mașinile pleacă și zilei îi este permis să continue.

Uneori mă gândesc că ar fi mult mai simplu să fiu un băiat din ăla.