Cea mai timpurie piesă românească “atunci vs. acum” pe care mi-o amintesc acum e clasica Vremuri a lui Pink Fl… ăsta, cum îi zice, Phoenix. Hei tramvai, hei joben, haha ce amuzant era totul exagerat pe vremuri, da’ nici acum nu e mult diferit. De atunci și până acum sunt sigur că am mai auzit și alte exemple, însă abia în anii recenți am observat o intensificare a acestei tendințe, a cărei rege nedeclarat pare să se detașeze clar nimeni altul decât eternul folkist Puya.

Acum vreo doi-trei ani a fost Delia. Delia a lansat piesa Trăiește frumos, o piesă despre cum “am uitat să mai trăim real” și “ne vorbim dintr-un ecran” și cum nu mai schimbăm idei intelectuale între noi, ci doar punem poze cu sărăcii de filtre și despre cum ar trebui să mai lăsăm naibii aplicațiile deoparte și să ne întoarcem la rădăcini. Bine, în tot acest timp story-urile ei arătau așa, pentru că engagementul nu se face lăsând telefonul deoparte:

Apoi am prins o melodie de-a lui Tudor Chirilă, ceva satiră despre aplicații și instagram și consumerism, însă a avut atât de mult succes încât nu reușesc să o găsesc la o căutare sumară pe Google. Și sunt aproape 100% sigur că e o melodie reală pe care am auzit-o de adevăratelea și nu mi s-a arătat, de fapt, într-un vis.

Dar nici nu mai contează dacă a fost sau nu reală, pentru oricum o voi folosi doar să tranziționez către monstrul de melodie denumit Stele Căzătoare, cea mai de succes colaborare între Puya și Tudor Chirilă (și nu în ultimul rând singura).

Asta a fost prima melodie în care m-am simțit cu adevărat certat. Și nu m-ar deranja neapărat să fiu certat – mă mai ceartă și nevastă-mea, dar ea mă ceartă pe bună dreptate, când sunt prost – ci mă deranjează că mi se bate obrazul doar pentru că viața merge înainte și mă străduiesc să îmi fac o viață mai bună și mai comodă. Că pe vremuri făceam baie în orice nămol (cc orădenii, member Gropoiu?), acu doar de stăm pe șezlong la marginea piscinei. Că de ce am mașină puternică dacă oricum stau în trafic. Că pe vremuri, ehehei dragii bunicului, mergeam cu trenul la mare cu nașul comițând infracțiunea de dare de mită. Sau că nu mai merge să ies în oraș așa oricum, fără pretenții, că parcă era mai bine când făceam petreceri în bloc tulburând liniștea publică.

Am ignorat cât am putut melodia, însă s-a dovedit a fi o misiune predestinată eșecului, fiindcă a fost dată în power play pe la toate posturile de radio. Și dacă nu a fost la radio, a fost la cerere, că îi plăcea lui fiu-meu. Totuși, după câteva luni a început să se fâsâie și dragostea tuturor pentru piesă și, încet încet, a încetat să mai fie difuzată și am scăpat complet de Puya și certurile sale.

Ei, pe dracu.

Pentru că Puya se pare că a găsit rețeta succesului în această etapă a vieții sale (bătrânețe). Etapa 1 a fost bagabonțeală, când performa pe casetele BUG Mafia ca juniorul fugit de acasă care bagă toată ziua la aparate, plus bagabonțeala proprie în cârdășie cu Sișu. Etapa 2 a fost începutul carierei solo când a colaborat cu Cabral la plantat cartofi sau ceva, nu prea am urmărit. Și acum ne aflăm cu toții, vrând nevrând, în Etapa 3 a existenței lui Puya, etapa “vechi bun nou nașpa” în care să nu fii sărac e o problemă.

Vorbesc, bineînțeles, de cea mai recentă a rapsodului, Opriți planeta, din care am aflat că e nașpa (din nou) să stai pe net și că digitalizarea e bau-bau, că îl sperie cuvintele în engleză și că, în general, nu e bine să tinzi spre autosuficiență și un trai comod. Ah, și că încălzirea globală e OK.

Dar ce mă irită cu adevărat din piesa asta sunt versurile “Punem atât de mult piper și sare/Că nu mai știi carnea ce gust mai are”. Păi băi Puya, dă-o-n mumă-sa de treabă, până și condimentele sunt haram? Cine te-a rănit așa tare?