Există oameni care mănâncă căcat. La propriu, ingerează excremente umane. Coprofagi. E chestia lor, nu o înțeleg dar le respect alegerea. Ba chiar a circulat acum mulți ani, și cei mai bătrâni pe interneți dintre voi își vor aminti probabil, un clip cu două domnișoare care împart între ele o cupă cu materie fecală de parcă ar fi înghețată.

Pe mine nu mă atrage mâncatul de căcat, însă. Dacă văd ceva care arată a căcat, miroase a căcat, evit să-l mănânc, nu e chestia mea. Cu toate astea, după cum ziceam, nu o să îi judec pe cei care o fac. Cine știe, poate pierd eu ceva, poate în ciuda mirosului și originii sale, căcatul o fi chiar bun la gust, poate chiar hrănitor. Poate sunt eu cel pe lângă care trece viața fără a fi gustat măcar o dată din ambrozia zeilor, nectarul pântecelui uman. Nu voi afla însă niciodată adevărul, pentru că chiar nu sunt atras deloc să mă hrănesc cu căcat (de proveniență umană sau animală, indiferent), deși știu că există foarte mulți oameni care o fac de bunăvoie și în mod repetat. Pur și simplu nu cred că mi-ar plăcea.

La fel și cu filmul Teambuilding.