Iaca se împlinește anul de când am ieșit, ca om liber, din casă fără mască, fără teamă și fără declarații. Vineri 6 martie 2020, ultima zi în care am fost la birou, când în România a fost descoperit al șaptelea caz de coronavirus.

Apoi telemuncă, apoi stare de urgență, panică totală datorată informațiilor puține, însă totuși contradictorii, făcut comenzi pentru mai orice, căutat măști peste tot cu disperare, până au reușit, în mai, eMag să le aducă cu 150 de lei/50 de bucăți. Un preț excelent de altfel, pe atunci.

Apoi pus mască și când mă duceam cu gunoiul, făcut cumpărături tot la 2-3 săptămâni, cu frică, cu tone de lichide dezinfectante date pe mâini, cu litri de spirt șprițuiți pe toate cumpărăturile din lume, cu papucii lăsați la intrare într-o cutie.

Apoi mutat la sat cu familia extinsă, opt luni. Cumpărături multe, o dată la două săptămâni, ieșit din curte doar ca să urcăm dealul, soare, aer curat, copaci, veverițe, căprioare, Netflix, făcut pâine, Playstation, făcut burgeri, telemuncă, făcut bezele și covrigi. Ne-a fost spart între timp apartamentul din Timișoara, am luat un covid de pe la cumpărături, a ieșit The Last of Us 2, însă și Cyberpunk 2077, am cumpărat mai puține albume pe vinil pe persoană fizică, însă am primit cadou altele, minunate.

Apoi mutat înapoi, încercat să ne pliem pe provocările “noii normalități”, telemuncă, copil la grădiniță, vaccin, cumpărături tot mai mult online, dezinstalat aplicațiile de taxi și uber, că ocupau loc degeaba.

Azi, 6 martie 2021, la un an de la ultima zi la birou, Timișoara și localitățile din jurul ei fac un pas important în combaterea pandemiei de coronavirus: intră în carantină. Ceea ce înseamnă că: se închid restaurantele și terasele în care nu mergeam, se închid iar cinematografele și teatrele pe care nu le-am văzut de un an, se închid păcănelele și alte magazine care nu vând mâncare. Oamenii persoană fizică nu mai au voie să iasă din casă, decât dacă au o hârtie cu numele lor și cu o bifă în dreptul căsuței “jur că mă duc la cumpărături”. Aceiași oameni persoană fizică nu mai au voie să iasă din oraș, decât dacă au asupra lor o hârtie cu numele lor și cu o bifă în dreptul căsuței “pe cuvânt că am un teren la Mădularii de Sus și mă duc să semăn vânt”. Oameni persoană fizică care, de fapt, nici până acum nu aveau voie să iasă din casă noaptea, decât dacă aveau la ei o hârtie cu numele lor și cu o bifă în dreptul căsuței “să moară mama lu’ Frankfurt dacă nu mă duc la farmacie”.

Pentru că aparent astea sunt singurele măsuri ce pot fi luate de autorități: niște restricții scrise pe genunchi, ocolibile ușor, ce nu fac decât să jeneze vag o populație deja sătulă de ele, care le vor accepta ca pe noul status quo temporar în care vor trebui să se descurce în jurul lor. Care atât înțeleg, că dacă de luni nu mai ai voie să ai evenimente din cauză că e un virus în libertate, e OK să muți evenimentul pe duminică, să iei virusul prin surprindere.

Vă sunt, însă, dator cu un răspuns la întrebarea din titlu: ce am câștigat eu anul ăsta? Ei bine, după ce multă vreme am tot zis că nu are rost să-mi mai iau așa ceva acasă, pentru că le urăsc și oricum am și eu și doamna la lucru, iată că în acest an mi-am luat imprimantă. Altfel se completează declarația când ai imprimanta ta acasă!