Uneori, când ieșim în familie pe la vreun restaurant, juniorul cere bere fără alcool. Nu întotdeauna și nu des – de cele mai multe ori cere apă “cu bulbuci”, uneori bea fresh de portocale, alteori vrea Fanta. Dar din când în când cere bere fără alcool, cu o față serioasă, fără urmă de glumă, mai ales dacă cerem și noi bere. Dacă noi ciocnim, trebuie să fie și el pregătit să ciocnească.

Iar ospătarii se blochează. Se uită la noi întrebători, noi nu zicem nimic, ei întreabă, noi confirmăm.

– Da’ câți ani ai tu puiule, nu ești prea mic să bei bere?
– Nu, că e fără alcool!

Un ospătar la o nuntă chiar ne-a refuzat, deși i-am confirmat că e OK. Și stau și mă gândesc: care-i baiu? Are alcool? N-are. Deși, în țara în care în intervalul interdicției de a vinde alcool în jurul stadionului nu poți să iei un radler zero de la Profi fără ca casierului să-i confirme supervizoarea că poate să-mi vândă orice nu are alcool, mai ales dacă scrie în mod expres pe cutie “fără alcool”, sintagma “fără alcool” pare să nu fie înțeleasă la scară largă.

Și, dacă reușim să ne lămurim că n-are alcool, care e problema? Pe lângă că e mai mult un gest și implicare în viața adulților, juniorul bând două guri și apoi cerând apă, dacă e să mă iau după ce cere, serios că mai degrabă i-aș da juniorului bere decât cola.