Terminator: Dark Fate (2019)

Nu știu dacă ați auzit, dar în cinematografe rulează un nou film Terminator! Al șaselea! Al patrulea sequel pe care nu l-a cerut nimeni, după cele două filme excepționale ale lui James Cameron. Doar că ăsta este un film cu femei puternice! Cu minorități puternice! Este un film important!

Și nu e baș rău. Sigur, nu e atât de bun precum primele două, dar e mult mai bun decât restul. Și asta, probabil, din cauza implicării lui James Cameron în producție și din cauza revenirii Lindei Hamilton în rolul lui Sarah Connor.

Filmul începe în anul 1998, la scurt timp după evenimentele T2, cu Sarah și John Connor (întineriți digital impecabil, arătând exact ca în filmul din 1991) fiind superchill pe malul gârlei, bând un Mai Tai sau echivalentul nonalcoolic al acestuia, când de nicăieri apare Arnold la fel de tânăr (din nou, impecabil) și se pun pe depănat amintiri.

Douăzeci și doi de ani mai târziu, adică anul viitor, alte două personaje se materializează din eter, de data asta efectiv în aer, pentru că nu se mai materializează într-o bilă electrică direct pe pământ, ci în aer, ca să cadă pe jos spectaculos. Unul dintre personaje este o mașinărie lichidă și rea, a doua este o femeie tânără pe jumătate om, bună. Nu-s spoilere, sunt lucruri pe care le aflăm din forșpan.

apropo

Revenirea Lindei Hamilton în rolul unei Sarah Connor luptătoare, după ani de zile de scandal cu roboți, azile de nebuni și alte greutăți obișnuite ale vieții, oferă acestui nou film Terminator credibilitatea de care are atâta nevoie. Cu trei alte filme care au făcut mai mult rău decât bine, care au măcelărit cronologia poveștilor după bunul plac, care au introdus noi reguli și le-au ignorat pe cele vechi, e un lucru promițător că acest al șaselea film se întoarce cu o mare parte din personajele vechi și continuă direct povestea din Terminator 2, ignorând complet și definitiv filmele 3, 4 și 5. Și ăsta cred că e un lucru bun, pentru că tot încerc să îmi amintesc ce s-a întâmplat în acestea și nu reușesc, atât de bune au fost.

Ca pauză între scenele de acțiune, unele dintre cele mai grandioase din ultimii ani, avem motivul femeii independente și pline de bani puternice, care nu are nevoie de bărbat. Și n-ar fi absolut nicio problemă dacă acest laitmotiv ar fi pus în scenă subtil, organic, prin crearea unui personaj care să inspire acest lucru. Un personaj cu care să rezonez, căruia să-i pot observa singur realizările, care să fie mai presus un personaj, indiferent de sex.

Problema e însă atunci când se creează forțat un personaj care ne este arătat cu degetul că este o femeie puternică. Când se creează o morală dojenitoare cum că “tu ești o femeie puternică care ești mai mult decât doar un pântec care să dea născare salvatorului nostru despre care am avut prejudecata că ar trebui să fie un bărbat” într-un mod atât de evident încât mi-am dat ochii peste cap până mi-am văzut ceafa. Când efectiv unul din personaje îi zice altui personaj “Acesta este arcul personajului tău. Arcul personajului tău este acum complet. La începutul acestui film erai un personaj slab și acum te-ai dezvoltat într-un personaj puternic.”. Mă rog, nu cu cuvintele astea, am parafrazat, dar același lucru.

Dar hei, să nu lăsăm un scenariu șubred să ne răpească din bucuria de a privi un final solid al unei trilogii mai mult decât satisfăcătoare.

Ah, și m-a distrat când Grace, gagica-mașină jucată de Mackenzie Davis, îi cere hainele unui bărbat la fel de înalt ca ea, un cocalar mexican îmbrăcat în cocalar mexican, îmbrăcând de pe el în mod magic cei mai mulați pe fund blugi posibil.

Eu l-am văzut în IMAX 2D la Cinema City și recomand.

Leave a Comment

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.