Am mai agăţat zilele trecute un televizor pe un perete. Bine, fie vorba între noi, nu eu l-am agăţat, ci frate-meu, că e mai îndemânatic cu bormaşina, însă eu l-am chemat şi, pe deasupra, am şi marcat cu un creion nivelul la care să-l pună, deci e practic 100% meritul meu. E ca la grătar, nu contează că altcineva marinează carnea şi o condimentează şi o mângâie şi o descântă; contează cine aprinde focul şi pârleşte porcul. Dar divaghez.

Am instalat, deci, televizorul. Şi vine juniorul din plimbare, vede TV-ul şi zice: “Uaaaaaau, ce televizol male!”.

Primul impuls a fost să-l iau deoparte la o discuţie serioasă şi să-i zic, “tati, tu ai uitat ce TV avem în sufragerie? Ăla e mare. Suntem în 2018, băiete, dă-o-n pizda mă-sii de treabă, 81 de centimetri e chiar mic.”

După care m-am gândit mai bine: relativ la bucătăria în care l-am pus e, într-adevăr, destul de mare.