Review de film: Ready Player One (2018)

S-ar putea să intru oleacă în teritoriul spoilerelor.

Nostalgie: Filmul este ecranizarea cărţii omonime, lansată în 2011 de Ernest Cline, pe care am început să o citesc de trei ori, însă de fiecare dată am lăsat-o deoparte după câteva pagini şi am uitat apoi să o mai reiau. Am aşteptat însă Referinţe: Filmul cu foarte mare nerăbdare, pentru că, să fim sinceri, e vorba de un SF regizat de Spielberg, ce implică lumi virtuale, jocuri video şi o remorcă de referinţe la cultura pop a anilor 80-90. Ce poate ieşi rău, nu?

Aparent, un număr de chestii, toate legate de poveste.

Despre ce e vorba: inventatorul unui joc virtual (OASIS) pe care îl joacă literalmente toată lumea și maică-sa, un fel de Second Life pe steroizi, lasă prin testament întreaga companie (și implicit controlul asupra OASIS în sine) jucătorului care va găsi primul trei chei colorate care să deschidă o ușă specială, indiciile aflându-se în mintea mortului. Toată lumea concurează, majoritatea plebilor dorindu-și controlul companiei ce valorează jumate de trilion de dolari pentru bani, Corporația Malefică IOI dorindu-și controlul ca să… mai vândă niște hardware? Cred? De partea cealaltă a luptei sunt niște rebeli care sunt împotriva acestui fel de entertainment, vor să împiedice Corporația Generic-Malefică să câștige și vor, în general, să schimbe ceva.

Ei, filmul nu are o miză reală, o motivaţie să existe în afară de a pune pe marele ecran, în acelaşi film, DeLorean, MechaGodzilla şi Iron Giant. Regulile jocului sunt foarte relaxate, nu există un pericol real în a fi înăuntrul realității virtuale – nu există consecințe grave, ca în alte filme de referință ce implică mediul virtual, precum Matrix sau Jumanji 2. În Memberberries: The Movie aici de față, dacă mori, îți pierzi armele și banii virtuali și o iei de la capăt. Nici măcar nu trebuie să aștepți câteva minute, să termine restul bătălia, ca în Counterstrike. Pur și simplu îți “pierzi căcaturile” și începi din nou.

Personajele sunt unidimensionale, fără a suferi vreunul vreo schimbare majoră pe parcursul celor două ore și douăzeci de minute de film. Fără a învăța ceva, fără a deveni oameni mai buni. Romanța dintre personajele principale e stângace și puțin credibilă, personajele secundare sunt fușărite, iar antagonistul e prea puțin amenințător.

Iar în final, după ce în mod deloc neașteptat binele învinge, OASIS rămâne la fel, doar că se închide marțea și joia, ca să mai iasă oamenii pe afară, să mai facă sexică, să mai miroasă trandafirii rugina.

Dar aș fi nedrept să zic că nu mi-a plăcut filmul. Dimpotrivă, The Ultimate Showdown of Ultimate Destiny: Filmul a fost una dintre cele mai distractive experiențe la cinema din ultima vreme, în parte datorită referințelor la chestii pe care le-am iubit acum mulți ani, dar mai ales datorită stilului impecabil al lui Spielberg, care chiar și la aproape 50 de ani de carieră rămâne unul dintre maeștrii cinematografiei de consum, creând filme competente, coerente și frumoase. E filmat superb, e plin de cadre-semnătură Spielberg, muzica e foarte mișto (compusă de Alan Silvestri, a băgat pe ici pe colo câte un jingle subtil din muzica Back to the Future).

Mi-au plăcut în mod particular cursa nebună de la începutul jocului filmului și o scenă de pe la mijloc care recreează o parte din The Shining-ul lui Stanley Kubrik. Bătălia finală a fost ceva grandios, parcă o combinație între scene din Stăpânul Inelelor și Pacific Rim. Doar că nu cu orci, ci cu Mechagodzilla, Gundam, Iron Giant, personaje din Overwatch, dinozauri și literalmente toate personajele pe care le-au putut înghesui în imagine. A fost fun.

În concluzie: mie mi-a plăcut mult; în ciuda neajunsurilor evidente, a fost un film distractiv și am primit de la el exact ce speram să primesc de la el, fără a mă aștepta la mai mult. Doamnei soții nu i-a prea plăcut, în mare parte din cauza neajunsurilor evidente. Cred că, în final, ține foarte mult de cât de mult îți plac jocurile video.

Timpul Petrecut În Copilărie Jucându-mă Pe Consolă În Loc Să-mi Fac Prieteni Este Acum Justificat Pentru Că Am Recunoscut Aproape Toate Referințele: Filmul rulează în toată țara la Cinema City. Eu l-am văzut în IMAX 3D și cred că așa e cel mai potrivit. Chiar e un film de văzut pe marele ecran.

2 thoughts on “Review de film: Ready Player One (2018)

  1. Nu-ti mai face griji cu cartea, e foarte slaba. Cred cu tarie ca filmul o sa imi placa mai mult.

Leave a Reply to Florin Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.