Bohemian Rhapsody (2018)

Există în limba română un echivalent pentru termenul puff piece? Tipul ăla de produs media, fie el film, reportaj sau interviu, a cărui adevărată menire e să pună într-o lumină bună pe cineva, o “servită” sub pretextul unui documentar sau al unei biografii care prezintă cam ce vrea subiectul să prezinte? Dacă există, să mi-l ziceți și mie, căci asta mi s-a părut că e noul film Bohemian Rhapsody: un puff piece pentru membrii încă vii ai formației Queen, mascată ca un film biografic centrat pe viața lui Freddie Mercury.

Filmul urmează viața lui Freddie Mercury începând cu ziua în care îi întâlnește pe Brian May și Roger Taylor, formând aproape instantaneu trupa Queen, care aproape instantaneu are primele cântări, un manager, o dubiță și apoi un album. Trece apoi prin perioadele de succes ale trupei, explorând siropos și tragic atât îndepărtarea lui Freddie de Mary Austin, marea dragoste declarată a lui, cât și sexualitatea acestuia, prezentată în proverbialul alb și negru al subtilității. O mare parte din începutul anilor ’80 este prezentată ca un dezmăț constant cu haine de piele, cluburi gay cu bărbați în chiloți de piele, cu șepci de piele și muzică disco – în contrast cu viața liniștită dusă în prealabil lângă Mary și mai apoi lângă blajinul Jim Hutton, noul lui partener timid care poartă vestuță în carouri.

Nu există niciun fel de controversă legată de ceilalți membri ai trupei, ei fiind mereu înțelepți, împăciuitori și iertători, chiar dacă se simt copleșiți de depravarea lui Freddie, chiar dacă se simt trădați de decizia lui Freddie de a urma și o carieră solo. Ei doar îl așteaptă ani și ani de zile, cât timp Freddie se răsfață cu alți bărbați printre munți de alcool și droguri, dorind de la el doar să li se alăture din nou pentru un concert pe Wembley care să ajute copiii defavorizați din Africa.

Chestia cea mai mișelească pe care o face filmul, însă, e că e în sine un spectacol atât de bun încât nu îl poți urî absolut deloc. Rami Malek, dubiosul cu ochi de broscoi din Mr. Robot, joacă un Freddie Mercury aproape la fel de energic ca originalul și, deși am fost sceptic la început, până la final m-am surprins uitând că nu îl am în fața ochilor pe însuși Freddie. Brian May din film aduce foarte bine cu Brian May pe care-l știu din videoclipurile sau filmările de acum vreo 40 de ani, iar Roger și Deaky nu prea contează oricum. Cine îi bagă în seamă pe basist și tobar, am dreptate?

Filmul nu urmează trupa până în ziua de azi, nici măcar până la moartea lui Freddie, ci se încheie cu Live Aid, concertul caritabil de care scriam mai devreme, probabil cel mai cunoscut spectacol live Queen. Filmul recreează aproape minut cu minut concertul din 1985, ceea ce pentru un om ca mine, care a crescut într-o casă în care s-a ascultat Queen, a fost cea mai apropiată experiență de a participa la un concert Queen. Mai ales într-un cinematograf IMAX, cum l-am văzut eu, e un spectacol absolut excepțional. 

Aș zice că, dacă sunteți dispuși să treceți cu vederea aspectele legate de veridicitatea istorică a evenimentelor – sau dacă nu vă pasă de ele – Bohemian Rhapsody poate fi văzut mai puțin ca film semi-biografic și mai mult ca spectacol semi-fictiv, caz în care toată experiența devine mult mai bună, una perfect muzicală, întâmplător despre unul dintre cei mai mari și mai importanți artiști ai vremurilor recente.

Dacă aveți norocul să locuiți într-una din cele două capitale și aveți un Cinema City IMAX la îndemână, recomand fără ezitare să-l vedeți așa. Dacă trăiți într-un oraș mai sărac, gen Cluj, merită totuși văzut și la cinematografele normale. Important e să fie volumul TARE.

One thought on “Bohemian Rhapsody (2018)

  1. Finalul e aproape sincronizat si la nivel de miscari pe scena cu ce s-a intamplat la concert. Au taiat o piesa de la mijloc, pentru ca nu era prea relevanta ca mesaj, probabil si lungeau filmul prea mult. Superb!

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.