Nu mai vreau să port lucruri la mine

Sigur cunoaşteţi un om care nu-şi pierde nimic absolut niciodată şi ştie la orice oră unde i-s cheile, telefonul, portofelul, copilul, ochelarii, ceasul sau pixurile. Dacă ştiţi vreunul, să mi-l prezentaţi şi mie să mă înveţe cum se face, că mie nu-mi iese deloc.

Căci eu, aparent, am ca hobby pierdutul portofelului şi, ulterior, găsitul acestuia. Ceea ce e o victorie în sine, pentru că n-am fost nevoit niciodată până acum să-mi refac acte pierdute, deşi am avut emoţii că o să fiu nevoit. Mi-am pierdut portofelul în parc, mi l-a găsit cineva şi l-a adus acasă. Mi l-am uitat în taxi, a trimis-o taximetristul pe mă-sa să mi-l aducă acasă. Mi l-am pierdut la petrecerea burlacului şi am transpirat tot a doua zi, că-mi trebuia să-l dau peste câteva zile la starea civilă, dar până la urmă l-am găsit într-unul din birturile unde eşuasem cu o noapte înainte – am scăpat, deci, fără să bage nevastă-mea divorţ pe motiv că nu ne mai puteam căsători. Ba chiar şi telefonul, spre ruşinea şi disperarea mea, l-am uitat anul trecut în taxi şi mi-a fost adus înapoi în mai puţin de o oră. Ceea ce spune foarte multe şi despre taximetriştii din Timişoara şi mă face să nu înţeleg deloc problemele pe care le au bucureştenii cu ai lor, pentru că nu rezonez deloc. Ai noştri sunt chill.

Dar niciodată nu m-am temut mai mult pentru viaţa mea ca acum vreo patru ani, când mi-am pierdut portofelul cu toate actele, cu două zile înainte de a merge în Grecia. Pentru că ştiam că, după cât am plănuit, rezervat şi pregătit, Corina mă va ucide pur şi simplu dacă nu-l găseam atunci.

Mă dusesem la mall, aici la noi, chiar în oraş, să-mi fac asigurare la maşină. Vedeţi voi, pe vremea aia eram tânăr, abia de aveam maşina de câteva luni, încă nu aflasem că pot să-mi fac online RCA sau vinietă. Încă simțeam nevoia aia de contact uman cu un robot la un ghișeu, și nevoia de contact fizic cu niște transpirați la coadă.

Ei, și ori în înghesuiala respectivă, ori pe scările rulante, portofelului meu din bărbatpoșetă i-au crescut aripi și a plecat către o lume mai bună, însoțit probabil de un nou proprietar binevoitor. Împreună cu actele din el, împreună cu banii din el. Nu foarte mulți, vreo trei-patru sute de lei. Dar actele…

Nu cred că ați văzut vreodată furie și dezamăgire atât de intense cum le-am văzut în ochii nevestei în ziua aia. Urma să plecăm peste fix două zile (sâmbătă) și n-aveam absolut nicio șansă să îmi fac buletin și permis într-o singură zi de vineri. Am văzut pe fața ei, în momentul în care i-am zis, cum se strânge în ea forța a o mie de sori gata să explodeze, pe măsură ce amândoi realizam că e compromisă rezervarea, vacanța și că mi-am luat concediu degeaba.

Am apelat la securitate, care au dat prin stație mai în scârbă că și-a pierdut cineva portofelul, după care mi-au spus joviali că sigur, se rezolvă, faceți o plângere la poliție, și dacă ei vor cere, le vom putea arăta filmările din mall și din parcare. Adică s-ar putea rezolva în vreo lună, mă gândeam eu. Zic, dom’le, dați pe stație, poate l-am scăpat pe jos, nu-mi trebuie banii din el, vreau doar actele că mâine plec în concediu. Ca un făcut, în câteva minute portofelul meu „a fost găsit” „într-un coș gunoi” de personalul de curățenie, având tot în el în afară de bani și două bonuri de masă pe care le-aveam îndesate pe acolo. Tot e bine, că acum vreo șase ani, când ne-au intrat hoții în cort la Vama Veche, ne-au luat de pe acolo și niște pansamente din alea gen Urgo. Acum că mă gândesc, primul lucru trebuia să căutăm un hoț cu bătături. În fine, e prea târziu acum.

Cert e că de o vreme refuz să mai port la mine chestii vitale. Nu mai am portofel, am doar jucăria asta în care am un card și permisul de conducere, fără buletin și alte bălării. Cumpăr și plătesc tot ce pot online, inclusiv RCA-ul, vinieta și facturile, și de abia aștept ziua când o să pot și în Timișoara să fac cumpărăturile de supermarket direct de pe telefon. Cash am la mine mai rar decât auzi pe radio o melodie românească bună și în rest, cât mai puține și cât mai ușor înlocuibile.

Că într-o zi tot oi rămâne fără noroc.

7 thoughts on “Nu mai vreau să port lucruri la mine

  1. Dap, inteleg perfect cum sta treaba. Eu am reusit performanta sa pierd un bilet de tramvai de la compostorul din dreptul ultimei usi pana in dreptul usii din mijloc. In conditiile in care in tramvaiul 4 eram eu, nevasta-mea si inca o persoana.
    A disparut in neant biletul, nu era pe jos si nici asupra mea. :)))))

  2. Fii preventiv si lasa si o hartie cu numarul de telefon in portofel, sansele ca cineva sa-l gaseasca si sa te sune sunt mai mari decat sa se oboseasca sa-l aduca acasa.

  3. Io-mi port portofelul in buzunarul de la spate de cind ma stiu. Nevar evar nu mi s-a furat de acolo, sau nu l-am ratacit.

    De vreun an de zile am inceput sa folosesc chestie de-aia de pus pe umar, manpurse sau cum i se zice pe hipstereasca. Idem, cum cicat sa pierd obiectu’ de acolo ?! Il scot pe vreun ghiseu, fac manevre, indes obiectul inapoi si apoi plec.

    Pe bune, nu-mi explic.

  4. recomand : panica zilnica de hoti de buzunare… aka de fiecare data cand intri/pleci dintr-un local sau urci/cobori dintr-un mijloc de transport : verifici buzunarele (portofel / poseta / borseta) si fermoarele aferente … nu le ai, atunci stii macar de unde sa incepi ;)

    sau iti iei un tracking chip (tile / trackR)… pentru ca suntem in 2017, nu in epoca de piatra

Leave a Comment

Your email address will not be published.