Nimic nu m-a putut pregăti pentru viața de după ce frizeria de cartier la care eram abonat s-a închis. Vedeți voi, găsisem la blocul de lângă ceva salon de înfrumusețare, beauty center sau cum le-o mai zice azi la frizerii ca să pară că sunt, de fapt, ceva mega select. Ei, și la frizeria asta mega selectă din scara unui bloc, în care se intra printr-un balcon construit ilegal, era un băiat. N-avea mai mult de 20 de ani și îl chema cumva, Roberto sau Julie sau Julien – în orice caz, un nume total homosexual – și am avut cu el relația ideală frizer-client.

Anume, prima oară când m-am așezat la tuns și m-a întrebat cum vreau, i-am zis “scurt”, el a râs politicos ca și cum nu ar mai fi auzit niciodată gluma asta și i-am zis că nu știu, să fie fără fente și să se descurce cu ce găsește la mine pe cap (spoiler, pentru cine nu mă cunoaște: nu prea găsește mare lucru).

Iar băiatul s-a descurcat. M-a tuns frumos, rapid și fără să-mi ceară detalii. Am revenit de câteva ori, însă visul frumos s-a terminat destul de rapid.

După ce s-a închis frizeria și puștiul a plecat bunul Dumnezeu știe unde, am fost debusolat. În primul rând că nu știam unde să mă mai tund, fără să realizez că sunt frizerii din sută în sută de metri, și în al doilea pentru că, după cum aveam să aflu mai încolo, frizerii cu adevărat autonomi sunt mai rari decât un episod amuzant de Las Fierbinți, necesitând fiecare niște indicații specifice pe care nu vreau sau nu pot să le dau. Pentru că nu mă pricep și pentru că ar trebui să se priceapă ei.

“Deci aici sus vă iau cu foarfeca, sau?” “Aici în laterale cu ce să vă iau, cu trei, cu patru? Vă iau cu doi că vine căldura?” “Cum facem perciunii, drepți sau așa sau așa?”. Nu știu pretenaș, tunde-mă scurt și fără fente. Mai ales când ai opțiunile atât de limitate. Nu știu ce e doi sau trei și nu vrei să încep să-ți explic cum “doi” și “trei” și “patru” nu sunt un standard universal al frizerilor și cum diferă de la un model la altul al aparatelor de tuns.

Dar înțeleg. Românii se pricep la toate și vor să fie implicați în procesul decizional când vine vorba să plătească pentru ceva. De aia te întreabă la șaorma, după ce-i zici că vrei cu de toate, dacă vrei și castraveți, și varză, și cartofi, și maioneză, carne și te mai miri ce. Ce zic, oricine lucrează tangențial în design și are contact direct cu clienții știe cum e să vină clientul să-i pui butonul ăla mai la stânga, floarea mai la dreapta, să schimbi fontul și să-l faci mai mare, că e mai frumos.

Ei, și deci prestatorul s-a adaptat la cerințele pieței. A ajuns să nu se mai specializeze cu adevărat în ceva. Știi să ții o foarfecă și să tai părul drept? Știi să încarci aparatul de tuns și nu uiți să te speli pe mâini? Ai față? Angajat! Întrebi și tu clientul ce vrea, îl întrebi cum să faci ce vrea să faci și faci tot posibilul să nu-i bagi foarfeca în jugulară, că nu-ți mai lasă ciubuc.

Și atunci ajunge să-mi fie lehamite să încerc încă și încă un frizer care să compenseze pentru incompetența mea de a îmi face o schiță a frezei pe care o doresc. Și rămân așa, cu părul în vânt, luni de zile, până când mă amenință consoarta că mă tunde în somn dacă nu fac ceva cu părul ăla.

Așa că dacă mă vedeți pe stradă cu părul neîngrijit, rar dar lung și crescut nițel peste urechi, dar nu mult, ci doar cât să fie deranjant, să știți că nu e vina mea. E vina acestui popor de pricepuți la toate și specialiști în nimic care fac treaba să meargă destul de așa încât s-o poți lăsa să.

Inclusiv a ta. Dacă citești textul ăsta, mi-ai stricat freza și te urăsc pentru asta.