Și am fost surprins să termin la Primărie în jumătate de oră, din care douăzeci de minute de așteptat cu bonul de ordine în mână.

Pentru cine nu e în temă: când îți faci un copil, mama (de obicei) își ia concediu și indemnizație de creștere a respectivului minion mini om, doi ani. Doar că nu-s doi ani, ci doar 23 de luni, ultima lună fiind dreptul tatălui de a își lua concediul și respectiva indemnizație de creștere.

Ei, tatăl poate să refuze luna asta, dacă vrea, cei care aleg să o refuze făcând-o din rațiuni financiare. Păi cum să dau io salariul pe o lună și să iau 85% din cât făceam acum 2 ani? Dar șpilul e că luna asta dispare în neant, ea neputând fi transmisă mamei. Sau, vorba americanilor, referindu-se la penis, use it or lose it.

Și deci am decis să o iau. O lună de concediu în august, săracul de mine, nu știu ce-o să mă fac. Și dacă mai leg la ăsta și vreo săptămână-două de concediu de odihnă, văleu! Compătimiți-mă, fraților. Dar nu despre cât de rău o să-mi fie mie pe răcoare în hamac sau la marginea piscinei voiam să vă vorbesc, ci despre cât de complicat n-a fost să depun vraful de acte necesar.

Secretul constă în a afla din timp ce trebuie să duc la dosar și să mă duc cu el pregătit întocmai conform instrucțiunilor. Primăria din Timișoara are astfel de instrucțiuni (aici), deci logica mea a fost că dacă le am pe toate astea s-ar putea să scap rapid. Așa că am cerut actele necesare de la cei doi angajatori pe care i-am schimbat în anul premergător nașterii juniorului, le-am ridicat, am făcut copii după ce-mi trebuia, am luat un dosar cu șină (deși pe site scria că dosar plic, eu am luat cu șină că știam că ăsta e fetișul funcționarilor) și am plecat înarmat cu răbdare și nervi, așteptând să mă anunțe că mai am nevoie de una sau de alta.

Dar iată. N-a mai fost nevoie de nimic. Mulțumesc frumos la revedere.

Știți ce zi e în august, da?