Am terminat într-un final primul sezon Iron Fist. Mă rog, terminat e mult spus, pentru că din treisprezece episoade am urmărit cu atenţie de la cap la coadă doar pe primele trei. Primul episod e la limita tolerabilităţii, restul fiind tot mai plictisitoare. Am ţinut însă să-l termin pentru că încă sper că The Defenders va fi OK şi am vrut să fiu în temă cu eventualele referinţe jilave care vor putea apărea în viitorul serial.

Iron Fist e un supererou care are puterea de a-şi concentra chi-ul în pumn, acesta aprinzându-i-se într-un galben strălucitor, putând deci să lovească foarte tare cu el şi/sau să îşi caute cheile pe întuneric. De asemenea, Danny (numele de muggle al lui Iron Fist) mai are şi superputerea de a fi retardat social atunci când scenaristul a depăşit deja deadline-ul cu două zile.

E mai puţin serial cu supereroi, şi mai mult o combinaţie de două chestii ce n-ar trebui combinate. E, pe de-o parte, un film despre mistic asiatic şi mănăstiri în planuri paralele şi, pe de altă parte, o dramă pentru gulerele albe despre lupta între neamuri pentru preluarea controlului asupra companiei de mega-succes pe care o conduc oricum toţi. Literalmente Dallas cu Karate.

Şi nici măcar nu e vreo parte care să exceleze. Partea cu bătăi se lasă aşteptată mult şi, într-un final, e plată şi lipsită de creativitate. Partea Dallas e plictisitoare şi jucată de nişte antipatici. Nu există un antagonist clar definit (o problemă de care a suferit şi Luke Cage, dar nu chiar în halul ăsta) – ba e fiu’ lu mortu’, ba e mortu’ care e viu’ de fapt, ba e baba, ba e bărbosu’, ba nu e nimeni, ba antagonistul era în interiorul lui în tot acest timp.

E un serial plictisitor rău. Singurul lucru chiar bun din serial e şi în ăsta joacă, în roluri mici, Rosario Dawson şi Carrie-Ann Moss. Iniţial credeam că o să-mi placă, însă greşeala mea a fost că m-am uitat şi după primul episod. Ca top personal al seriei Netflix/Marvel: Jessica Jones > Daredevil S1 > Daredevil S2 > Luke Cage > Iron Fist.