Ce am învăţat în două luni de biciclit

Nişte idei aleatorii după ce-am biciclit constant în ultimele luni, atât în oraş cât şi pe coclauri:

  • În momentul de faţă, în Timişoara e un gheşeft mare să laşi maşina acasă şi să mergi cu bicicleta. Asta din cauza heirupismului Întâiului Timişorean din fruntea primăriei, eternul şi fascinantul Robu. Omul, probabil bine intenţionat, dă avizul de începere pentru toate lucrările mari din oraş, deodată. În momentul de faţă sunt în lucru cele mai traficate două pasaje pe sub viaduct din oraş, unul din marile bulevarde şi – cel mai important – semafoare noi prin tot oraşul, chiar din 50 în 50 de metri în unele zone. Cică în noiembrie le şi sincronizează.
  • Pistele de bicicletă din Timişoara sunt puţine şi majoritatea proaste. Sigur, avem pistă nouă pe malul Begăi, pistă care merge şerpuit ca pişatul boului până aproape de graniţa cu sârbii, dar în momentul în care ieşi de pe ea şi încerci să ajungi altundeva în oraş, pistele sunt doar nişte linii de vopsea trase pe trotuar. Până acum am identificat doar două străzi pe care pista e desenată pe şosea şi nu pe trotuar.
  • Şi aici intervine problema bordurilor. Mă întreba cineva mai demult, când ceream sugestii de bicicletă, că la ce îmi trebuie bicicletă rezistentă la borduri, că doar nu merg pe trotuar. Ei, tind să merg pe pistă şi pistele sunt pe trotuar, iar bordurile sunt înalte, trotuarele sunt pavate şi pietrele sunt dislocate.
  • Fiecare om are o părere fermă. De ce nu ţi-ai luat bicicleta asta? Eu mi-aş fi luat ailaltă. Pff, degeaba, nu merge să slăbeşti cu bicicleta. La banii ăştia îţi luai una secondhand de 3000 de euro, ştiu eu un băiat. O să te omoare bicicleta asta de 15 kile, ia-ţi una din carbon de şapte kile şi 7000 de lei. Chiar şi Vasile Manu a pufăit superior că de ce nu-mi iau o Merida, sunt gen sărac sau ceva? Asta în condiţiile în care ce-mi trebuie mie e să ajung la lucru şi înapoi acasă într-un oraş plat de câmpie.
  • Biciclitul la deal (înclinaţie de peste 10%) e greu pentru un durduliu ca mine, dar e al naibii de motivant.
  • Dacă ţii la bicicletă şi trebuie să o transporţi, nu te zgârci la un suport auto bun. Eu m-am zgârcit, am luat la pilă un suport mai vechi şi mai mic decât mi-ar fi trebuit, şi 200 de kilometri mai târziu a căzut de pe maşină pe drum ceea ce a devenit într-o secundă doar un cadru de aluminiu cu un ghemotoc de piese.
  • Până acum, şoferii din Timişoara mi s-au părut mai puţin periculoşi pentru mine ca biciclist decât pietonii sau alţi biciclişti. Bicicliştii n-au reguli, pietonii n-au treabă. Pistele de pe trotuar sunt veşnic ocupate de pietoni la plimbare pe care, dacă îi claxonezi, se uită urât la tine că de ce i-ai deranjat. Bicicliştii merg în pereche în paralel pe pista de un metru lăţime pentru că au ce povesti.
  • Dacă acum o lună aveam impresia că Pokemon Go e un motivaţional puternic pentru a face mişcare, am descoperit recent că nu există nimic să te motiveze mai tare să pedalezi repede ca un câine care te fugăreşte la deal.

8 thoughts on “Ce am învăţat în două luni de biciclit

    1. Ovidiu, tu zici de motivatiile cu Ferrari si Mertzane? :D Pe bulevardul lor ma simt cel mai motivat sa fac performanta ciclista. :))

  1. In Bucuresti situatia este cam aceeasi, mai putin faptul ca soferii nu sunt periculosi. Aici sunt groaznici, nu doar periculosi (din pacate nu doar pentru biciclisti, ci pentru toata lumea).

    1. cand sari in fata masinii e periculos oriunde si oricand.
      totusi, soferii din bucuresti au facut progrese foarte mari in convietuirea armonioasa cu biciclistii si confirm din multa experienta ca e mai periculos ca biciclist sa te intalnesti cu pietoni decat cu soferi (da, inclusiv in bucuresti).

Leave a Comment

Your email address will not be published.