Serial: Stranger Things

Încet-încet, Netflix devine producătorul meu preferat de conţinut video. După alde Bojack Horseman (care rămâne serialul meu animat preferat), House of Cards, Narcos, Jessica Jones, Daredevil sau Master of None, au scos zilele astea încă un serial mişto tare.

Stranger Things pe numele lui, e un serial parţial SF, parţial horror, parţial de aventuri în stilul filmelor anilor ’80, aducând destul de mult a Spielberg în anii tinereţii. Şi asta nu doar ca atmosferă sau felul în care e filmat, ci şi ca tematici generale (familia destrămată cu tatăl absent, prezentă în multe dintre filmele lui de la E.T. încoace).

Povestea serialului are loc în anii 80 într-un orăşel mic din SUA, când Will, un băiat de vreo 12 ani, dispare fără urmă literalmente în eter, prietenii şi familia lui fiind dispuşi să facă orice ca să-l găsească, deşi toate semnele le sugerează că va fi în zadar. Pe de-o parte prietenii lui de aceeaşi vârstă, nişte geeks obsedaţi de Tolkien şi mitologia Dungeons and Dragons, îşi folosesc toate armele din dotare – din care mare parte sunt o praştie, trei biciclete şi nişte biscuiţi – pentru a-l găsi pe Will. Pe de altă parte, adolescenţii Nancy şi Jonathan vor să o găsească pe prietena lor Barb, dispărută în condiţii la fel de misterioase. Şi nu în ultimul rând, avem adulţii, anume şeriful local şi mama lui Will (jucată de Winona Ryder într-o formă de zile mari), care ar face orice şi ar merge oriunde ca să găsească băiatul.

Stranger Things
Winona Ryder în Stranger Things

De fapt, pe cât de unitară e povestea, cele trei grupuri luptând practic pentru acelaşi scop comun, pe atât de frumos sunt diferenţiate cele trei fire narative. Povestea copiilor e prezentată ca o aventură în stilul filmelor gen The Goonies (sau Super 8, film care e practic un omagiu al filmelor lui Spielberg din anii 80), povestea adolescenţilor e prezentată în stilul unui slasher clasic (cu adolescenţii care ţin o petrecere într-un cadru izolat, invariabil având parte de liceenii populari care îi împing la prostii pe cei mai timizi, după care “ceva” începe să facă prăpăd), şi povestea adulţilor e prezentată ca o clasică deconspirare a unei intrigi la nivel guvernamental, pe care statul american vrea să o acopere cu orice preţ şi prin orice mijloace, indiferent de numărul de vieţi nevinovate de la mijloc. Şi toate trei firele sunt împletite frumos, impecabil, parcă nu într-un serial, ci într-un film lung de 8 ore.

stranger-things

Şi apoi mai avem două elemente mişto: primul e actriţa care joacă personajul Eleven, o fată de 12 ani misterioasă, care vorbeşte puţin dar care exprimă mult fără să trebuiască să vorbească (şi care e unul dintre elementele supranaturale ale serialului). Şi al doilea e muzica. Şi nu mă refer la melodiile din film, care zici că-i luată direct de pe un dublu CD din benzinărie cu “The Best Of 80’s” (Toto, Jefferson Airplane, Foreigner, Joy Division, Vangelis şi, cel mai notabil, The Clash), ci vorbesc de coloana sonoră originală definită de sintetizatoare calme şi uşor misterioase care aduc uşor, uşor a soundtrack-ul lui Daft Punk din Tron Legacy.

Aş recomanda serialul oricui e fanul unui mister SF bun, ca în anii ’80, şi are opt ore libere într-o zi. Căci după primul episod e foarte, foarte greu să iei o pauză. Când mai apare câte un serial de genul ăsta chiar îmi dau seama că banii ce-i dau pe abonamentul Netflix merg unde trebuie.

One thought on “Serial: Stranger Things

  1. Mi-au placut toate serialele pe care le-am vazut facute de Netflix, cu toate astea nu inteleg de ce nu sunt convinsa sa mi-l iau. Sper sa-mi vina mintea la cap, zgarcenia e o problema :))

Leave a Comment

Your email address will not be published.