De la bun început vă zic: filmul ăsta are probleme grave cu documentarea ştiinţifică, nu e deloc apropiat de realitate. Adică serios Ridley Scott, cum să zici că nu există apă pe Marte, când NASA a anunţat clar acum trei zile că au dovezi că există apă pe Marte?

Adaptare după o carte care mi-a plăcut foarte mult, Marţianul urmează povestea lui Mark Watney, jucat de Mark Wahlberg – pardon, de Matt Damon… stai de fapt să mă uit pe iMDB că îi încurc tot timpul. Aşa, deci povestea lui Mark Watney, jucat de Matt Damon, un astronaut glumeţ care, după ce e presupus mort de echipajul misiunii sale în urma unei furtuni, se trezeşte singur pe planeta roşie, la zeci de milioane de kilometri depărtare de orice formă cunoscută de viaţă, încercând să supravieţuiască cât de mult posibil până la o eventuală salvare.

Pe lângă partea vizuală în sine a filmului, care dovedeşte că Ridley Scott încă mai poate face SF bun, şi pe lângă un Matt Damon excelent, care e nevoit să joace singur mai mult de jumătate de film, mi-a plăcut foarte mult că, fiind un film despre supravieţuire şi salvare, singurul antagonist e mediul nefavorabil vieţii de pe Marte. Nu există monştri, nu există extratereştri, nu există nici măcar un antagonist uman. Există directorul NASA, jucat de Jeff Bridges Daniels, care ia nişte decizii nepopulare din raţiuni financiare sau de imagine, însă în niciun moment nu încearcă să saboteze activ misiunea de salvare a astronautului rătăcit pe Marte.

Apoi e umorul. N-am fost sigur că umorul cărţii se va putea traduce bine în film, însă în mare parte s-a putut. Filmul are oarecum un ton mai serios decât cartea, unde cititorul e lăsat mai mult singur cu gândurile lui Watney, însă spre surprinderea mea umorul funcţionează, în doze mici, bine raţionalizate.

Şi apropo de carte, filmul urmează destul de bine traseul cărţii, excepţiile fiind mici şi neesenţiale. De exemplu, diferenţenele observate de mine au fost că: 1) furtuna de la început (nu e spoiler, e literalmente în primul minut din film şi pe prima pagină din carte) are loc în carte în ziua a şasea a misiunii, iar în film în ziua 18, habar n-am de ce, sigur e vreun calcul detaliat pe care l-au făcut oamenii când au scris scenariul. 2) la un moment dat e în carte o scenă în care Watney cade cu maşinuţa într-o groapă şi se chinuie să iasă, scenă care lipseşte din film. Total neesenţial.

Ce nu mi-a (prea) plăcut: nu mi s-a părut că s-a potrivit Kristen Wiig într-un film atât de sărac în umor, fiind obişnuit cu ea în comedii pur-sânge, mai ales că rolul ei a fost oarecum unul mai serios. Nu mi-a plăcut Mackenzie Davis ca Mindy Park, cea care observă că Watney e viu, şi nu mi-a plăcut Donald Glover ca Rich Purnell – a făcut personajul să pară că e un tip inadaptat social, la marginea autismului. Dar pe de altă parte, e vorba de un tip specializat în astrodinamică, deci orice e posibil. Astea au fost însă roluri minore, deci nişte aproape probleme aproape inexistente.

În concluzie, mi-a plăcut mult de tot. Trăim într-o perioadă bună pentru filmele spaţiale, cu câte unul bun pe an, diferite între ele. Gravity a fost creat cu scopul de a fi o desfătare vizuală completă, aparte, experimentală. Interstellar a fost o poveste despre familie şi iubirea care transcende timpul şi spaţiul, îmbrăcată într-o saga spaţială demnă, cu o dragoste vizibilă faţă de clasicele SF. Marţianul a fost făcut ca o aventură spaţială a izolării şi a singurătăţii, ca o dovadă că Ridley Scott încă ştie să facă un film excelent şi că se simte cel mai confortabil atunci când face science-fiction.

Recomand să-l vedeţi la cinema.