Chappie (2015)

M-am distrat copios când am intrat în sala de cinema şi am văzut câţi copii împreună cu părinţii lor au venit să-l vadă pe Chappie, roboţelul timid şi fricos care, nu foarte diferit de Pinocchio, vrea să fie un băiat adevărat – sau mai degrabă crede că e un băiat adevărat, în ciuda corpului din titan construit pe bandă rulantă de către deja obişnuita Mega Corporaţie Generică condusă de Directorul Înfometat de Bani. M-am distrat pentru că Chappie nu e un film de copii, chiar dacă în cel mai mişel mod posibil primul trailer lasă impresia asta.

Filmul spune povestea robotului Chappie, al 22-lea din cei 100 de ofiţeri de poliţie artificiali creaţi de o mega-companie pentru a păstra ordinea şi disciplina pe străzile Johannesburg-ului, căruia un inginer îi instalează un software special, o inteligenţă artificială perfectă, care îl face capabil pe robot de gândire, sentimente şi capacitate de decizie umană. Când nişte gangsteri pun mâna pe el, decid să-l folosească drept ajutor în comiterea unui jaf.

“Gepetto-ul” lui Chappie e reprezentat în filmul de faţă de Deon Wilson (jucat de Dev Patel, tânărul din Slumdog Millionaire), inginerul geniu (cum altfel?) indian care plămădeşte din linii de cod o conştiinţă artificială gata de a fi uploadată în procesorul unui robot care va putea lua decizii proprii, va putea iubi, va putea urî şi va putea distinge binele de rău. O idee nu neapărat nouă, explorată şi în filme ca I, Robot sau The Iron Giant, însă interesantă până la un punct. Şi anume, punctul acela e momentul în care Chappie îşi întreabă Creatorul: “Creatorule, de ce m-ai creat deşi ştiai că o să mor peste câteva zile? De ce m-ai creat, Creatorule, doar ca să mor?”. Momentul acela în care un film de acţiune cu roboţi în viitor e de fapt o alegorie pentru condiţia umană şi caracterul vremelnic al existenţei omului pe Pământ, neputincios în faţa certitudinii morţii, dezamăgit şi nervos pe Dumnezeul care l-a pus aici doar pentru propria-i distracţie. Pe inginerul Creator din film chiar îl cheamă Deon, adică “zeu”. Chestii fine, super subtile. Cred că le-au prins şi copiii care se uitau la film speriaţi, printre degete.

Divaghez, însă.

Copilul Chappie e de departe cel mai bun aspect al filmului. E un robot generat digital cu o conştiinţă proprie, care poate iubi, poate urî, poate fi speriat şi poate distinge binele de rău, însă bazat pe felul în care a fost “crescut” în scurta lui viaţă. Poate fi păcălit, poate fi trădat şi e realmente supărat şi dezamăgit când se întâmplă asta. E mult mai real şi mai uman decât aproape toate personajele jucate de oameni în filmul acesta, în special cele jucate de Hugh Jackman şi Sigourney Weaver. În speţă, Sigourney Weaver ar fi putut să-şi filmeze singură acasă replicile şi să le trimită editorilor prin wetransfer şi personajul ei tot n-ar fi putut fi mai plictisitor. Personajul Chappie, însă, e cu totul altceva – e un personaj emoţionant, vulnerabil şi inocent. Şi, cu riscul să mă repet, cât se poate de uman.

la_ca_0105_chappie

Yo-Landi şi Ninja (demenţii ăia dubioşi de la Die Antwoord) joacă de asemenea două personaje excelente. Nu ştiu dacă se joacă pe ei înşişi sau doar joacă două personaje fictive care se întâmplă să le poarte numele, dar sunt perfecţi pentru rolurile din film. Gangsteri ciudaţi, coloraţi, nebuni, care ajung părinţii adoptivi ai celui mai ciudat copil pe care şi l-ar fi putut dori. Cu accentul lor ciudat, cu mişcările lor de super gangsteri de Johannesburg, cu bling, cu arme automate colorate strident, nu cred că ar fi putut fi înlocuiţi de nimeni pentru rolurile din Chappie. Şi asta o zic în condiţiile în care Die Antwoord – trupa îmi sunt antipatici până la cer şi înapoi, atât ei cât şi maglavaisul ăla de odioşenii sonore căruia unii îi zic muzică.

În rest, filmul e o sumă a celorlalte două filme ale lui Neil Blomkamp. Avem Johannesburg-ul din District 9, avem contrastul dintre două clase sociale prezent atât în District 9 cât şi în Elysium, avem antagonistul care controlează o bestie de maşinărie a morţii, avem protagonistul care îşi schimbă diverse membre pe parcursul filmului şi, în ultimă instanţă, se schimbă complet. Avem aceleaşi personaje complet digitale ne-organice (care, neavând piele şi păr, permit un realism credibil efectelor speciale), avem începutul de tip documentar din District 9, îl avem pe Sharlto Copley. Cumva, pare ca Neil Blomkamp să ţină strâns de reţeta care l-a făcut faimos, temându-se să exploreze noi orizonturi.

chappie-image-5

Personal, mi-a plăcut destul de tare încât să îi dedic un articol lung în loc să-l uit în trei rânduri în listele mele de “am mai văzut nişte filme“, asta în ciuda defectelor pe care le pun pe seama scenariului. Sunt curios ce va face Neil Blomkamp cu următorul film Alien, pe care a anunţat că-l va regiza. Sunt sigur că îl va regiza de-l va lua mama naibii, însă sper sincer să-l ajute altcineva cu scrisul.

I-am dat 8/10 pe IMDb.

2 thoughts on “Chappie (2015)

  1. Daca a meritat sa ii dedici un articol asa lung, clar trebuie sa il vad (desi nu sunt mare fana SF, roboti, masinarii si alte alea)

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.