Cea mai mare greşeală a regizorului Tudor Giurgiu a fost să presupună că publicul este deja familiarizat cu povestea procurorului Cristian Panait, pe baza căreia e construit filmul (în mare parte fictiv) “De ce eu?”. Prima parte a filmului te introduce direct unor personaje stabilite undeva în afara acestuia, pe care simţi că ar trebui deja să le cunoşti de undeva însă nu ştii exact de unde.

Şi asta a fost o problemă, cel puţin pentru mine. Nefiind familiarizat cu cazul procurorului Panait, mi-a trebuit mult timp să înţeleg cine, ce şi de ce, deducând din crâmpeie de dialog din a doua parte şi din discuţia de după film cu regizorul şi actorii.

Odată ce am trecut peste asta însă, mi-a plăcut filmul. E bine închegat, ritmul e bun (i.e. nu suferă de boala cinematografului românesc post-2000, cadrele lungi şi tăcute în care nu se întâmplă nimic), e plăcut vizual şi e jucat bine. Mi-au plăcut personajele jucate de Mihai Constantin şi Alin Florea, iar antipatia mea faţă de Andreea Vasile, dobândită pe parcursul serialului Umbre, parcă s-a mai diminuat.

Emilian Oprea, care a jucat rolul principal al procurorului Cristian Panduru e însă din altă ligă. Rar mi-a fost dat să văd un film românesc în care un personaj să evolueze atât de frumos, să fie jucat atât de bine şi să pară atât de autentic. Şi meritul pentru asta e atât al scenariştilor, cât poate şi mai mult al lui Emilian Oprea, un actor tânăr de teatru, fără experienţă pe marele ecran, pe care sper să-l mai văd jucând şi în alte producţii româneşti.

“De ce eu?” nu e un film perfect, însă e un film bun spre foarte bun, o dramă departe de tendinţele ultimilor ani din cinematografia românească, care îmi dă foarte multă încredere în Tudor Giurgiu ca regizor şi în Emilian Oprea ca actor. Recomand.

În Timişoara mai rulează azi şi mâine la sala Capitol şi la Cinema City cel puţin încă o săptămână.