Avem aici un comentariu lung şi pertinent legat de cum se mişcă mulţimile de oameni atunci când aceştia observă un pericol iminent. Comentariul respectiv e legat de cei peste 2000 de oameni morţi în panică la Mecca acum două săptămâni, însă e un text bun şi aplicabil şi tragediei de aseară.

Pe scurt, pentru că textul e lung şi e în engleză, zice cam aşa: în cazul în care o mulţime de oameni observă un pericol, ei se vor îndrepta către cea mai apropiată ieşire, care în majoritatea cazurilor e locul prin care au intrat – ori pentru că nu mai există alte ieşiri, ori pentru că nimeni nu ştie de ele. În momentul în care grămada de oameni începe să se mişte în direcţia ieşirii, nu te mai poţi opune, eşti practic purtat de val către direcţia respectivă şi, dacă se face “dop” la ieşire (de exemplu când 20 de oameni speriaţi de moarte vor să iasă deodată pe o uşă de 80 de centimetri lăţime), oamenii se vor bloca efectiv în uşă şi vor închide ieşirea fără să vrea, în încercarea de a scăpa cu viaţă.

De ce zic asta: pentru că din câte aflu de la ştiri, clubul Colectiv (în care au murit azi-noapte 27 de oameni într-un incendiu) avea o singură ieşire, care coincidea cu intrarea, şi care nu mă îndoiesc că a fost la un moment dat blocată.

De asta avem nevoie de norme clare legate de apărarea în cazul situaţiilor de urgenţă (respectivul plan de evacuare pe care teoretic ar trebui să îl aibă orice birt şi tot teoretic ar trebui orice client să-l ia la cunoştinţă înainte să aibă loc o tragedie); mai mult, avem nevoie de verificarea serioasă respectării acestora. Avem nevoie de ieşiri secundare şi de semnalizarea clară a acestora. Avem nevoie de o cultură a salvării propriului cur, în care românii sunt învăţaţi de mici ca atunci când intră într-o clădire, să se uite rapid după semnele alea verzi de “ieşire de urgenţă”. Şi avem nevoie ca semnele alea chiar să existe. De aia firmele sunt obligate să facă periodic simulări de incendiu şi să-şi scoată angajaţii în stradă. Sigur, toată lumea o să considere că e stupid, că e o pierdere de timp, că nu ia foc nimic, că de ce să ieşim afară pe frigul ăsta doar aşa, de fentă, până când vine focul adevărat şi te bucuri că ai ştiut cel mai scurt drum spre libertate.

Problema nu e constrânsă la evenimentul singular de aseară. Ce s-a întâmplat aseară a fost tragic şi de neiertat, însă vinovaţi nu sunt doar proprietarul clubului sau firma de artificii, sau trupa, sau producătorul spumei de antifonare, sau cine o fi dat avizele de funcţionare pentru club, sau cine o fi primit şpagă să închidă ochii la lipsa ieşirilor secundare, sau cine ar fi trebuit să facă verificarea periodică anti-incendiu şi să zică “tavanul ăsta e o bombă cu ceas şi clubul ăsta e un incinerator ce aşteaptă să fie pornit”. Problema e că nu ştim – ca potenţiale victime – ce să facem în cazuri din astea, pentru că nu ne învaţă nimeni. La fel şi cu primul ajutor – dacă mă înec cu un sâmbure de adevăr, pot să mor liniştit cu 20 de oameni privind la mine, care o să mă bată pe spate, o să mă dea cu apă pe faţă, o să închidă geamul să nu se facă curent şi o să mă scuipe să nu mă deochi.

Şi cât timp nu o să avem cultura asta a focului şi a apărării, riscăm în continuare să murim arşi ca şobolanii de fiecare dată când mergem la o bere într-un birt încropit pe genunchi.

(foto: “ieşire” de la Shutterstock)