Am fost zilele trecute să îmi ridic chinezismele de la vamă. Bucuros nevoie mare că am ajuns în timpul noului program care face imposibilă colaborarea cu oamenii normali care au job, m-am aşezat la coadă.

Ei, eu mă gândeam că, dacă de obicei aveam de aşteptat după vreo 10-15 oameni grăbiţi să ajungă la serviciu, acum nu va mai fi cazul, oamenii fiind deja la serviciu la ora 12. Boy was I wrong. Coada se întindea pe scări, până un etaj mai jos, unde lumea aştepta umilă şi resemnată să-i vină rândul să intre în oficiul poştal, unde un nene foarte gras amintind atât de Adrian Ivaniţchi cât şi de Jabba The Hutt respiră greu şi desface plicurile cu cutterul.

Aşa că m-am aşezat la capătul de jos al cozii, umil şi resemnat, aşteptând să-mi vină rândul, jucând TwoDots şi mustăcind la doamnele din faţa mea comentând că “aşa ceva nu-i posibil” şi că “ar trebui să facă X şi Y ca să meargă mai repede”.

Ei. Tot la câteva minute mai intra cineva în scară, şocat fiind de coada de aproximativ 40 de oameni care transcende continuum-ul spaţiu-timp. Şi am observat două tipologii de comportament. Prima, a oamenilor de vârstă 30+, care se aşează resemnaţi la coadă dacă tot şi-au luat liber de la lucru. Şi a doua, a studenţilor tineri, veseli, plini de viaţă şi de speranţă, pe care când văd coada îi apucă râsul şi pleacă, decizând că n-au ei timp de astea şi că vin ei altădată când o să fie mai bine.

Şi mă amuză naivitatea asta specifică tinereţii, pe care am avut-o şi eu odată. Dragii mei, tinerii mei. Aveţi toată viaţa înaintea voastră şi nu aveţi de unde să ştiţi ce vă rezervă viaţa. Poate unii dintre voi vor fi preşedinţi, alţii artişti, alţii directori şi alţii ingineri. Nimic nu e cert în viitorul vostru, şi asta e incitant pentru tinereţea voastră.

Nimic în afară de un lucru: coada la poştă nu va fi niciodată mai scurtă, oricât aţi spera şi oricât v-aţi dori asta.