A fost OK la concert la Manu Chao, dar a fost cam aiurea că nu au cântat melodiile lor mai cunoscute, gen aia cu Tranquila sau aia cu La camisa negra. Nici măcar pe aia cu Manu Chao, Manu Chao, Manu Chao-Chao-Chao! n-au băgat-o.

Glumesc, glumesc.

Serios că a meritat riscul de a fi făcut ciuciulete de codul portocaliu anunţat mai devreme (bine că nu s-a şi întâmplat). După ce l-am văzut pe Manu Chao şi pe băieţii lui în 2008 am jurat că nu mai ratez un concert de-al lor atâta timp cât e în zonă. Şi anul ăsta a fost cât de “în zonă” s-a putut, printr-un efort major al organizatorilor şi voluntarilor Plai, deci n-am putut să-l ratez nici dacă voiam.

Şi a fost magic.

Nu doar pentru că oamenii ăştia au o energie fantastică, susţinută pe toată durata concertului. Nu doar pentru că au cântat aproape de 3 ore, revenind la trei bis-uri. Nu doar pentru că tot publicul dansa.

Ci pentru că a fost prima oară când am văzut aşa ceva: în momentul în care s-a întrerupt pentru două minute curentul, spectacolul a continuat, cu toată lumea cântând împreună cu scena.

Magic!