Am primit ca-cadou Watch_Dogs (mulţumesc şi pe această cale fratelui şi mândrei acestuia) şi, după două săptămâni de aşteptare, am băgat mare. Mi-am luat ieri liber de la serviciu să mă joc niţel şi, după vreo 8 ore de joc la foc continuu, am şi eu nişte păreri. Normal.

În primul rând, pentru cei care au deschis interneţii mai târziu, Watch Dogs e cel mai recent joc (major) de la Ubisoft, în care personajul principal, Aiden Pearce superhackerul, decide să devină vigilante. Nu ştiu cum se traduce în română, e un fel de Batman, adică d-ăla care scapă de răufăcători dar care e la rândul lui căutat de poliţie, pentru că e ilegal să-ţi faci dreptate singur. Nu ştiu, haiduc? În fine.

Deci Aiden e un virgilianţu din ăsta care vrea să răzbune moartea nepoţicii lui de doar şase ani prin hacking şi gloanţe. Şi face tot felul de chestii, hackează telefoane şi află unde se întâmplă crime, hackează telefoane şi fură din conturile oamenilor, hackează poduri şi le ridică după bunul plac, îşi dă check-in pe te miri unde, hackează camere de luat vederi în serie şi aşa mai departe. Totul în numele dreptăţii şi al răzbunării.

E, nu pot exprima în cuvinte cât de distractive e jocul pe partea de urmăriri cu maşina. În caz că nu ştiţi despre ce e vorba, ideea e că în mai multe momente din joc, trebuie să fugi cu maşina de alte maşini sau să prinzi cu maşina ta alte maşini. Oraşul (un Chicago aternativ) fiind conectat în totalitate la ctOS, e controlabil de jucător (pentru că e superhacker, să nu uităm), putând ridica poduri, ridica opritoare sau ţepi anti-cauciuc, putând da peste cap traficul prin semafoare, deschide porţi şi uşi de garaj şi aşa mai departe.

Şi-mi mai place partea de puzzle-uri. Practic, poţi să parcurgi interiorul unei clădiri doar “sărind” dintr-o cameră video în alta, pentru a putea ajunge la o încuietoare de la o uşă (pe care trebuie să o “hackezi”). Sau poţi, tot prin camere, să parcurgi încăperi şi să detonezi transformatoare de curent, să omori gărzi “remote” sau să le distragi atenţia prin diverse moduri. E distractiv şi diferit.

Pe de altă parte, maşinile se conduc ca-n ’99. Cel puţin venind de la GTA IV şi GTA V, realismul fizicii maşinilor tinde spre zero. Nu-i neapărat rău (sunt mai uşor de luat curbele la viteză, şi trebuie să te chinui foarte, foarte tare să-ţi distrugi maşina), dar e diferit şi amuzant.

În rest, grafică mişto (pe Xbox360, cel puţin), selecţie muzicală mişto, scenariu aşa şi-aşa (dialogul parcă ar fi luat din Filme de Acţiune Pentru To(n)ţi, e facil şi previzibil) – dar na, Dan Hauser e doar unul şi lucrează cu Rockstar, nu cu Ubisoft.

Ah, şi ştiţi cum e jocul? E ca serialul ăla, Person of Interest, pe steroizi. Mi-am şi luat serialul aseară, că mi-a făcut poftă jocul.

Deci, îl recomand? Cu căldură. Luaţi-l azi dacă nu l-aţi jucat, face toţi banii. Şi citiţi un interviu cu Florin Sanda, român de la Ubisoft România, producător al jocului.