Ne-am mutat.

Am avut chiar şi parte de prima inundaţie, ca să nu ne poată bate nimeni obrazul “hai bă, v-aţi luat apartament şi nu l-aţi udat şi voi?”. Fără pagube, dar cu adrenalină.

Vecinii sunt nişte simpatici. Unul înjura pe scară noaptea acum câteva zile, abia împleticind două vorbe, că de ce penisul lui nu e lumină pe scară. Tanti de lângă noi, foarte de treabă de altfel, m-a oprit bucuroasă, să-mi spună că avem aceeaşi mobilă în dormitor ca ea. Apoi, eu n-am dus nicio gagică în dormitor, iar Corina nici atât – deşi i-am tot zis că are voie – iar tanti asta are şi ea o vârstă, mai puţin apropiată de a noastră şi mai apropiată, de exemplu, de Bucureştiul de altădată. Înainte să apuc să mă dezmeticesc a venit cu explicaţia: “ştii, eu am aragazul lângă geam, am văzut când a venit camionul cu mobilă”. Aia e, mai o ciorbă, mai o ocheadă… Doamnele de la două scări mai încolo, cele veşnic pe băncuţa din faţa blocului, ştiu deja totul despre noi. În rest, doar oameni tineri şi – până acum – faini.

E linişte şi întuneric, că-n dormitor avem rulouri. Zilele trecute nu ştiam precis de ce m-am trezit aşa odihnit deşi încă e noapte afară. Era ora 11 dimineaţa.

Cheltuielile mici sunt criminale. Cheltuielile mari au trasabilitate, că-s puţine. Un televizor, o maşină de spălat, o centrală termică şi ştii ce ai luat. Dar astea mici te omoară. După un weekend te uiţi în cont şi vezi câte mii de lei ai cheltuit şi nu mai ştii pe ce. Cuţite, covoraşe, tabureţi, suporţi de şerveţele, scobitori, coadă de mop, becuri LED (da, am păstrat bonul), şurubelniţe, cleşti şi zeci de alte ţuşpicuri.

Da’ la finalul zilei, când eu beau un pahar de vin la computer şi gagica se uită la Înger Sălbatic, e bine. Bini di tăt.