Am văzut şi eu, mai bine mai târziu decât niciodată, Oblivion. Pe care mi l-a recomandat Richie – care dacă-mi zice că-i musai să văd în cinema un film, atunci e clar că filmul ăla e o desfătare vizuală şi că orice altă problemă ar avea, îşi face banii.

Pe lung: Oblivion nu e cel mai bun film pe care l-am văzut, nu e nici cel mai bun SF pe care l-am văzut. Însă e o sumă subtilă a mai multor filme care funcţionează al naibii de bine. Oblivion e un film despre Terra la 60 de ani după o invazie extraterestră care, deşi înfrântă de omenire, lasă Pământul nelocuibil. Şi funcţionează. Oblivion e multe filme. E 2001: A Space Oddyssey, e Moon, e Matrix, e Independence Day. Nici măcar nu se rezumă la filme – am regăsit şi jocuri în filmul ăsta: o linguriţă de Mass Effect, un vârf de cuţit de Fallout şi Portal după gust.

Ca intrigă mi-a plăcut cu excepţia câtorva momente de dragoste pierdută şi apoi regăsită, cărora nu le-am găsit locul în tabloul general al evenimentelor. Totul începe de la un război interplanetar, câştigat de oameni, însă cu preţul pierderii complete a Pământului, omul refugiindu-se pe Titan şi întorcându-se pe Pământ doar ca să sugă oceanele, să ducă apa pe mai sus menţionata lună a lui Saturn. Cu tot felul de detalii şi întorsături de situaţii. Apropos, dacă cumva s-ar face o rută express între Titan şi Uranus, ştiţi cum ar pronunţa englezii “Titan-Uranus”?

Cu bune şi cu rele, Oblivion are o muzică ce m-a nenorocit din primele minute. Compusă şi construită de M83, o consider cea mai bună (şi reascultabilă) coloană sonoră originală a unui film de la “Tron: Legacy”-ul lui Daft Punk încoace. Şi mai are nişte cadre superbe, care au meritat fiecare leu plătit pentru a putea vedea filmul pe ecran mare.

Pe scurt: Film superb d.p.d.v. vizual; intrigă şubredă cu elemente preluate din alte filme; Olga Kurlyenko; coloană sonoră mai mult decât memorabilă; gagicii nu i-a plăcut.