Cumva, Cristian şi-a amintit înaintea mea că am deja doi ani de când m-am lăsat de tutun. Şi mai vrea un articol în genul ăstuia.
Asta, însă, nu cred că se mai poate întâmpla. Acum un an, experienţa era încă proaspătă, bucuria era mare, mândria şi mai şi. Făcusem unul dintre cei mai grei paşi de până atunci, şi dădusem dovadă de o voinţă de fier, cel puţin în viziunea mea. Pentru că, după atâţia ani cu ţigara-n bot, reuşisem să trăiesc un an fără.
Acum astea-s în urmă. Am încetat să mai număr lunile şi anii de când m-am lăsat. Încet-încet, a fi nefumător a început să devină o condiţie normală, neidentificându-mă deloc cu fumătorii. Din când în când, când mă mai întreabă câte un coleg de la servici dacă fumez, îmi amintesc şi-i zic cu mândrie că “nu mai”. Îmi place de mor schimbul inevitabil de replici “ce, te-ai lăsat?” – “da, de vreo 2 ani” – “uăăă, serios? ce fain…” şi nu îl evit niciodată. Doar că, în afara momentelor când sunt întrebat de sănătate, uit complet atât de ţigări, cât mai ales de lipsa lor.
Da’ parcă tot îmi place de mor poza asta.
Hai, dacă tot ai zis de mine, să-ţi spun şi secretul. Folosesc http://timehop.com/, un tool care-ţi trimite câte-un mail în fiecare dimineaţă (dacă selectezi tu asta) şi-ţi zice ce tweet-uri, status update-uri pe facebook şi checkin-uri în foursquare ai dat cu fix un an în urmă. Aşa mi-am amintit de articolul tău. :D
Aseara ma uitam prin pozele vechi de la blogmeet-uri. Pe vremea cand fumai…si mai aveai niste par in cap :)) Am una pretioasa a la Sherlock Holmes.
Eu nu fumez, dar asa imi place cand ii vad pe altii ca-si aprind o tigara dupa ce mananca. Mai zic si eu “bagam o tigara!”, desi nu bag in veci.