Sunt un mare degustător de filme. N-aş zice neapărat că sunt cinefil, că-mi sar fanii lui Wes Anderson, Woody Allen, Lars Von Trier, Nicolas Winding Refn, Roman Polanski sau ai fraţilor Coen că de ce mă uit la regizori de căcat, “comerciali”, gen Nolan, Tarantino, J.J. Abrams, Spielberg, Joss Whedon, în detrimentul Dogma 95 sau al filmelor nord-europene. E ca şi cum ai întreba de ce-mi plac Muse şi nu ăştia.

În fine. Ziceam că-s degustător de filme mai mult sau mai puţin mainstream. Mai mult mai mult decât mai puţin, dar sunt sigur că înţelegeţi voi. Ce-i curios (căci de la titlul ăsta am pornit) e că, de când sunt om serios (gen mă-nsor, am un job, nu mai distrug proprietăţi ale statului când mă-mbăt), mă uit în continuare la filme, în continuare văd filme noi, pe care vreau să le văd, însă mai puţin de 10% din ele le văd furate de pe torenţi.

Nu zic că nu mai fur filme de pe interneţi – chiar acum jumătate de oră am terminat de văzut The Dictator (spoiler: a fost amuzant, dar nu mi l-aş tatua pe buci). Însă nu ca pe vremuri. Ce-i nou văd la cinema dacă aştept tare, iar restul – Batman cu mila. Singurul film pe care am vrut să-l văd şi încă nu am reuşit e Cabin In The Woods, pentru că nici n-a apărut în România, nici n-a apărut DVD-ul. Sau măcar vreun DVDrip.

Şi sunt curios: în proporţia asta de 9 la 1, cinefilul degustătorul de filme din mine e cel care merge la cinema sau cel care fură filmele pe care n-apucă să le vadă pe marele ecran? Sunt oare eroul sau antagonistul?