Nu cred că-i un secret dragostea mea făţişă pentru dubstep. Bine, din câte am înţeles, ce ascult eu se cheamă “brostep”, adică un fel de “frate, când ascultam eu dubstep tu ascultai manele, preferinţele tale sunt oricum de căcat”. Să lăsăm însă haterii şi hipsterii pe mai încolo.

Da’mi place. Viitoarea doamnă Sîrb nu înţelege de ce – zice că tot ce aude e nişte zgomote sinistre, care te zgârie pe urechi, care nu au niciun sens şi care sunt iubite doar de copiii rebeli din a căror generaţie nu mai facem parte.

Nimic mai corect.

Doar că… e mişto tare. Scrrrrţ, cichi-brrrrr-brrr. Şi alte manifestări mai mult sau mai puţin plastice ale fenomenului. E mişto. Nu gustă toată lumea. Mai mult, majoritatea zic că e o mizerie de curent muzical. Nu neg că e, doar că nu pot nega că-mi place. Îmi place pentru că efectiv scoate din mintea ta tot ce e mai grav, mai ascuţit şi mai periculos, acoperind cu muzică. Poate sună de căcat, însă cele mai bune “soundtrackuri” pe care am putut lucra vreodată au fost 1) muzică clasică (Chopin şi Vivaldi, mai precis) şi 2) dubstep (tot felul de mizerii pe care nu mi le mai amintesc, mai precis). Personal, e ca şi cum m-ar elibera de toate frustrările şi nervii acumulaţi în viaţa reală.

În fine. Prea mult despre mine. Să revenim la titlu.

Uneori mă aflu în situaţia de a fi întrebat ce e ăla dubstep. Ca orice om normal, nu ştiu să dau un răspuns clar. Există însă un clip care mă ajută, cel puţin puţin. Gen. Nu explică muzica în sine, nu explică “modul de viaţă” dubstep (căci orice ar fi, britanici încă nu suntem, iar Skrillex suge cucu’), însă oferă o imagine mai mult sau mai puţin de ansamblu asupra fenomenului, la modul general. Iar când cineva mă întreabă ce e ăla dubstep, le zic cu bucurie “Dă-ţi”:

io zic să vedeţi tot clipul, că e mişto