Max Payne 3

Există câteva lucruri în lumea asta pentru care merită să aştepţi aproape zece ani.

În 2001, când a apărut primul joc din seria Max Payne, am fost atras să-l iau “de la băieţi” de jocul de cuvinte din numele personajului, neavând la dispoziţie trailere, review-uri şi anticipări nebune. Durere Maximă, se gândea un Ovi de 16 ani, e un nume beton, iar jocul trebuie să fie şi el mişto. Trei zile şi nenumărate “fă-ţi temele!”, “mai lasă-l încolo de calculator” şi “încă nu te-ai culcat?”-uri mai târziu, terminam ceea ce avea să fie cel mai revoluţionar joc al momentului: o poveste noir, povestită fără cusur ca o nuvelă grafică, cu efecte speciale văzute până atunci doar în The Matrix, cu scene de halucinaţii de-a dreptul halucinante şi un New York întunecat, rece şi trist.

11 ani mai târziu, după un sequel cel puţin la fel de bun (în 2003) şi un film de care multă lume ar vrea să uite (în 2008), după ce am jucat iar şi iar primele două jocuri, Max Payne revine, de la producători noi, cu o prezentare nouă, într-o atmosferă nouă, cu o freză nouă şi o cămaşă ridicolă. Cinic, mai bătrân, obosit şi alcoolic, la câţiva ani după ce lăsase în urmă viaţa în poliţie pentru a se dedica complet whiskey-ului şi pastilelor, e racolat de un fost coleg de academie pentru a fi garda de corp a unei familii înstărite din São Paulo, Brazilia, lucru care – v-aţi prins – nu poate fi deloc liniştit.

Noile locaţii ale jocului înseamnă o atmosferă nouă, diferită de cea din Max Payne 1 şi doi. Dacă în primele jocuri totul se întâmpla în câteva nopţi înzăpezite, în New York, a treia parte aduce apartamente braziliene de lux, discoteci scumpe, urmăriri în metrou şi, poate cel mai de impact, scene de zi, cu soarele în faţă, în favelas din São Paulo – o mahala, mai precis, murdară, săracă şi plină de crimă, într-un oraş plin de ilegalitate şi corupţie. Noua scenă a francizei înseamnă că jocul se îndepărtează de stilul noir al primelor două jocuri, îndepărtându-se totodată şi de stilul de nuvelă grafică, îndreptându-se către ceea ce ei numesc “nuvelă interactivă” – cutscenes foarte cinematice, create în timp real de către joc, în funcţie de armele pe care le are Max în mâini, de cât de rănit e, oferind o experienţă fără cusur, de la început până la sfârşit.

Grafica jocului e absolut superbă, însă, în mod paradoxal, jocul necesită mai puţine resurse pe PC decât GTA IV sau L.A. Noire, jocuri produse tot de Rockstar, pe acelaşi engine RAGE, anii trecuţi. Asta e o consecinţă directă a faptului că Max Payne 3 nu e un port de pe consolă pe PC, ci varianta PC a fost dezvoltată în paralel, cu eforturi şi resurse dedicate acestei platforme. Mişcările personajelor sunt absolut naturale, feţele personajelor secundare beneficiază de destulă diversitate încât să nu devină repetitive, iar personajele principale sunt jucate superb de actorii lor, care împrumută personajelor atât voci, cât şi captură de mişcări. Apropos, Max Payne e jucat de acelaşi James McCaffrey care şi-a oferit vocea în primele două jocuri (şi înfăţişarea în al doilea), naraţiunea acestuia fiind prezentă şi de această dată, fiind din nou o parte importantă a jocului.

Ca lungime, jocul e exact cât ar trebui să fie un joc liniar, cu o poveste bine definită: eu l-am terminat cam în 12 ore, împărţite pe parcursul a două zile (noroc cu Rusaliile), fără foarte multă bătaie de cap. Jocul oferă o provocare mai mult decât suficientă chiar şi pe nivelul cel mai uşor de dificultate, AI-ul adaptându-se la modul de joc al jucătorului pe măsură ce acesta joacă. Partea cea mai aşteptată a jocului, bullet-time-ul (efectul de slow-motion), e şi ea prezentă, fiind, în unele momente, chiar mai necesară decât în primele două jocuri, iar în anumite scene (foarte cinematice, de altfel) fiind unica opţiune pentru a avansa.

Per ansamblu, jocul e o combinaţie între ce au mai bun de oferit două părţi: pe de-o parte oferă ce e mai bun de la Rockstar (care sunt responsabili pentru seria GTA, Red Dead Redemption, Bully, Midnight Club etc) – adică un engine de top în lumea TPS-urilor şi un scriitor deja legendar, iar de cealaltă parte oferă ce are mai bun franciza Max Payne – efectul bullet-time, povestea deja clasică a femeilor din viaţa lui Max Payne care, cum-necum, primesc o placă de marmură cu numele lor înainte de vreme, personaje bine conturate, trădare, ură de sine şi autodistrugere, toate pentru un ţel pozitiv şi pentru încercarea lui Payne de a îşi răscumpăra greşelile făcute de-a lungul vieţii.

Jocului nu îi pot reproşa nimic. Aşteptarea de nouă ani, dintre care şase am şi renunţat să-mi fac speranţe că voi mai apuca vreodată să joc o a treia parte a poveştii lui Max Payne, a fost răsplătită cu vârf şi îndesat, depăşind orice fel de speranţă mi-aş fi făcut în legătură cu calitatea acesteia. Lucru pe care l-am mai simţit doar în cazul Alan Wake, Portal 2 şi Half Life 2 Episode 2.

2 thoughts on “Max Payne 3

Leave a Comment

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.