Am fost aseară, bucuros nevoie mare, la multiplex-ul din unicul mall local, ca să văd titanicul Titanic pentru prima dată pe marele ecran. Mai mult, chiar în 3D, curios rău despre calitatea conversiei în 3D a unui film de acum 15 ani, care a fost construit iniţial fără niciun fel de 3D în gând. Şi curios, de asemenea, dacă scenele de acţiune au un impact special odată cu noua tehnologie.
Spoiler: au
Filmul
E acelaşi 100%. Nimic adăugat, nimic scos, nimic schimbat (bine, cu o mică excepţie: poziţia stelelor de pe cer din noaptea scufundării, aparent greşită în filmul original, a fost corectată). Nimic îmbunătăţit, căci sincer nu ştiu ce ar mai fi putut fi îmbunătăţit.
Ieri am revăzut filmul pentru prima oară de 13 ani încoace. Prima şi, pentru mulţi ani, ultima dată, l-am văzut pe casetă video. Aveam 14 ani şi habar n-am nici azi de unde am făcut rost de casetă, însă eram atât de dat pe spate de tot ce se zicea de bine despre film încât ziua în care am scos caseta din carcasă a fost una dintre cele mai mari realizări ale mele de pe vremea aia. Ţin minte că ediţia premiilor Oscar din anul precedent, la care Titanic a luat 11 premii a fost singura ediţie la care m-am uitat în direct. Ţin minte şi azi vocea Irinei Nistor care a tradus în direct ceremonia şi ţin minte cum la fiecare câteva minute mai era anunţat o dată numele “Titanic”, la o nouă nominalizare şi un nou premiu.
Deşi mi-am tot propus să-l revăd, am reuşit să evit asta ani de-a rândul. Nu intenţionat, pentru că, pe lângă că mi-a plăcut filmul prima dată când l-am văzut, sunt şi mare fan al lui James Cameron, aproape toate filmele lui fiind printre preferatele mele şi ale lumii, în general. În caz că nu ştiaţi, James Cameron e cel care a scris şi regizat Terminator 1 şi 2, Aliens, The Abyss, True Lies şi un mic film obscur numit Avatar. Dacă nu aţi văzut oricare dintre filmele lui, săriţi rapid pe torenţi, căci toate-s “poveşti de dragoste epice”, cu acţiune serioasă, fiecare dintre ele fiind, la momentul la care au fost făcute, “cel mai scump film făcut vreodată”. Revenind, motivul pentru care nu mi-am făcut curaj să-l revăd a fost lungimea lui, de 3 ore şi un sfert.
Când am auzit, însă, că se va relansa în 3D, am văzut asta ca pe o ocazie perfectă atât de a revedea filmul, cât şi de a-l vedea, pentru prima oară, la cinema. Şi ca bonus, de a-l vedea în 3D, curios dacă scenele de acţiune au un impact special odată cu noua tehnologie.
Spoiler: au
Şi bine am făcut. Uitasem cât de uriaş e filmul ăsta. Cât de frumos construieşte povestea de dragoste a celor doi copii, după care o dărâmă în cel mai spectaculos mod. Cât de bine ştie să se joace cu sentimentele mele, surprinzându-mă, în jumătatea a doua a filmului, sperând din tot sufletul să scape amândoi de moarte (deşi mai văzusem filmul şi ştie toată lumea că Jack n-are chiar aşa noroc) şi, mai mult, sperând din tot sufletul ca vaporul, cumva, să nu se mai scufunde. Deşi e bazat pe o poveste reală şi pe asta chiar n-ai cum s-o mai schimbi. Dar e atât de bine făcut, încât chiar m-a tras în el aşa cum puţine filme ştiu s-o facă. Şi culmea, spre sfârşit m-am trezit cu un nod în gât şi alte simptome ciudate – cred că erau proşti ochelarii 3D sau ceva, că la un moment dat mă usturau ochii atât de tare că au început să-mi lăcrimeze; am să depun o plângere la management-ul cinematografului. Ca să nu mai zic de Corina, care în ultima jumătate de oră nici nu şi-a mai pus ochelarii 3D pe ochi, că-i tot stropea pe interior.
Reconstituire aproximativă a reacţiei Corinei la film
Conversia la 3D
Aici am avut emoţii înainte să văd filmul, pentru că aşteptările mele au fost conflictuale: pe de-o parte, James Cameron e practic omul care a re-inventat tehnologia 3D, cu Avatar, deci ştie ce face; pe de altă parte, însă, Titanic e un film vechi de 15 ani, făcut fără tehnologia 3D în gând, care a fost convertit din 2D (practic, a fost făcut din căcat bici), deci ar fi avut foarte multe şanse de eşec epic.
Rezultatul final, însă, a fost mai mult decât satisfăcător. Efectul de adâncime al imaginii e subtil, însă vizibil. Pentru că filmul iniţial nu a fost gândit pentru 3D, ne scuteşte de deja penibilele scene în care sare câte un obiect direct înspre cameră, ca să te sperie şi să te fereşti. Efectul e unul ambiental, oferind un anumit nivel de adâncime benefic imersiunii (aţi priceput gluma? ) spectatorului în poveste şi acţiune. Au existat, însă, şi momente care mi s-au părut ciudate, obişnuit fiind cu filmele gândite pentru 3D: Titanic-ul “original” foloseşte, pentru a da efectul de adâncime a câmpului vizual, focalizarea în anumite puncte, pentru a “sugera” creierului uman punctul de interes al scenei, lucru care-şi schimbă puţin variabilele când e vorba de 3D.
Nu e însă – să fim înţeleşi – un neajuns al convertirii filmului, ci doar un element interesant, filmul fiind minuţios refăcut din sursele originale (la rezoluţie 4K, care-i de 4 ori mai mare decât FullHD – o comparaţie aici), cu costuri de 18 milioane de dolari, pe durata a 60 de săptămâni. Nu există niciun moment în tot filmul în care să mi se fi părut că efectul 3D e făcut în grabă, în care să nu funcţioneze sau să mi se pară evident. Iar asta-i cea mai deşteaptă chestie pe care ştie s-o facă James Cameron: să folosească 3D-ul nu ca să-ţi sară în ochi, ci să te tragă în film şi să uiţi că ai ochelarii pe ochi.
Concluzie
Nu există om pe lumea asta căruia să nu vreau să-i recomand să (re)vadă filmul, mai ales acum, cu ocazia relansării în cinema, în 3D. Dacă vă oftică ideea de 3D, cică se va relansa în curând şi o versiune IMAX 2D, de rezoluţie înaltă. Orice ar fi, Titanic e un film care merită văzut sau revăzut la cinema. Nu e o poveste despre 1500 de oameni care au murit, ci e o poveste de dragoste minunată, presărată cu dramă şi acţiune epică, totul pe un fond vizual absolut impresionant. E un fel de “Romeo şi Julieta pe vapor”, dacă vreţi.
Mergeţi de-l vedeţi.