La aproape un an după ce am auzit prima dată că Ridley Scott vrea să mai facă un film în universul Alien, aseară mi s-a dovedit că acesta chiar există, fiind prezent la premiera din Timişoara a filmului ce poartă numele Prometheus.
Problema cu Prometheus e că nu se poate detaşa de primul Alien, filmul lui Ridley Scot de acum 33 de ani care a pornit întreaga franciză de cinema, desene animate, jocuri, nuvele grafice şi cine ştie ce alte jucării şi porcărioare. Pe de-o parte, ar vrea să nu fie comparat cu acesta, însă pe de altă parte, această comparaţie e inevitabilă, povestea filmului de faţă fiind foarte strâns legată de cea din Alien, chiar dacă nu e dependentă. Iar asta dăunează filmului, pentru că încearcă atât de tare să NU fie Alien, însă în acelaşi timp să fie din aceeaşi lume cu acesta, încât nu poţi să nu fii puţin pus în dificultate de elefantul din cameră.
Astea fiind zise, concluzia mea, după ce am văzut filmul, e următoarea: dacă e să-l iau ca pe un film legat de Alien, e – pe alocuri – şubred. Dacă e să-l iau ca pe un film de sine stătător, e un film incredibil de mişto. Începând cu peisajele magistral filmate în 3D, continuând cu interioarele navelor spaţiale şi cu prezentarea diverselor interfeţe ale device-urilor de pe acestea (e, la urma urmei, în primul rând un film sci-fi şi abia apoi un horror/thriller), cu personajele şi cu întrebările pe care ţi le pui după ce ieşi din sala de cinema, e un film ce se apropie de perfecţiune. În felul lui.
Noomi Rapace, despre care ştiam doar că e suedeză şi că a fost originala Fată cu Tatuaj în Formă de Dragon, e perfectă pentru rolul principal. Pe de-o parte, aş fi nedrept dacă aş zice că e perfectă într-un rol similar cu cel al lui Ellen Ripley (jucat fără cusur de Sigourney Weaver în cele 4 filme Alien), însă pe de altă parte nu poate să nu aducă aminte de acesta. Aici îi atribui şi regizorului Ridley Scott mare parte din “vină”, el – practic – inventând conceptul de eroină de filme de acţiune.
Michael Fassbender, despre care aud tot mai multe, deşi până acum singurul rol în care ţin minte că l-am văzut a fost în Inglorious Basterds, a devenit subit unul dintre actorii mei preferaţi. În Prometheus îl joacă pe David, inevitabilul android din filmele universului Alien. De această dată, însă, ni se prezintă chiar din a doua scenă ca fiind android, nelăsând identitatea lui secretă până într-un moment tensionat, după cum a fost cazul lui Ash (Ian Holm, din Alien) sau al lui Call (Winona Ryder din Alien: Resurrection). Nu mai ştiu exact dacă Bishop (Lance Henriksen) a fost de la bun început declarat android. Charlize Theron o joacă pe şefa cea mare a navei, Guy Pearce pe şeful cel mare al şefei cele mari a navei, Patrick Wilson apare ca o scurtă amintire, Idris “Bad-Ass Motherfucker” Elba e căpitanul navei, alţi actori tineri scăpându-mi complet, însă le doresc tot succesul în viaţă pe care l-au avut, după Alien, Sigourney Weaver, John Hurt şi Ian Holm.
Efectul 3D e minunat – Prometheus a fost filmat direct cu camere 3D, nu a fost transformat în post-producţie, ca multe din filmele ultimilor ani. Efectele vizuale au fost create cu realism în minte, drept pentru care au fost făcute la modul practic cât mai mult posibil, Ridley Scott declarând că grafică generată pe computer a fost folosită la scenele spaţiale şi cam atât. Soundtrack-ul e şi el perfect, peisajele sunt superbe, iar acţiunea e exact ce aşteptam de la filmul acesta, poate şi puţin mai mult. Şi, mai mult de atât, filosofia şi întrebările pe care le generează fac toţi banii.
Concluzia (a doua, că am mai scris una sus) e că merită văzut, preferabil aşa cum l-a gândit regizorul, adică la cinematograf, în 3D. Merită mers la el cu gândurile relaxate, aşteptând un film mare, un SF credibil, un film (horror) de acţiune, pentru că nu are cum dezamăgi.
Bonus: Richie scrie şi el despre film, pe Marele Ecran.