Am fost, sâmbătă, la Men In Black 3. Ca de mai multe ori în ultima vreme (chiar dacă nu scriu întotdeauna de dăţile astea), cu colegii bloggeri, la invitaţia Marelui Ecran. Pe banii noştri, că aici în Timişoara, nu ne dă nimeni pişcoturi cu sos de brânză ca să mergem la avanpremiere, chiar dacă pun pariu că suntem mai mulţi cinefili pasionaţi până în pânzele albe decât în restul ţării.

Eu, ca degustător – sau, mai degrabă, de-a dreptul devorator – de filme “comerciale”, am fost extrem de jenat, în sufletul meu, când mi-a zis Richie săptămâna trecută că mi-a făcut şi mie rezervare la MIB3, din simplul motiv că uitasem complet că se face o a treia parte. Asta în condiţiile în care, oricât de ne-excepţionale ar fi fost primele două, mi-au plăcut mult.

În fine. Am fost, am văzut, mi-am dat jos ochelarii 3D şi am plecat. Am plecat zâmbind, căci mi-a plăcut. Nu am mai văzut de mult primele două filme, dar pot declara că ăsta a fost cel mai mişto dintre ele. Nu neapărat pentru că e cel mai recent, însă a avut tot ce vreau eu de la un film de vară (şi, mai ales, de la unul cu premisă atât de ridicolă precum MIB): efecte mişto, Will Smith în formă, umor, science-fiction plauzibil şi, poate cel mai important, un Josh Brolin atât de bun, încât e 100% credibil ca un Tommy Lee Jones tânăr. Chiar dacă nu prea seamănă.

Filmul începe în modul clasic MIB, anume cu nişte extratereştri care iau parte la diferite bălăcării (i.e “shenanigans”) care stabilesc personajele respective ca fiind rele. Mai apoi, cele două personaje bune, J şi K, au o discuţie din care reiese că J (Will Smith) îl iubeşte pe K (Tommy Lee Jones), doar că cel din urmă nu-şi exprimă sentimentele aşa cum ar vrea primul. Nu e vorba de iubire homoerotică, ci de “bromance”, frăţie de cruce, alea.

În fine – mai apoi, Ăla Rău, prin metode specifice, călătoreşte înapoi în timp, omorându-l pe K, ştergându-l astfel din istorie şi din memoria tuturor în afară de – culmea? – partenerul lui willsmithic, J. Care se duce şi el în trecut, încercând atât să-l salveze, cât să şi afle de ce în prezent e aşa de ursuz, de vreme ce în trecut era un om vesel şi fericit. Care încercare ajunge să se transforme într-o comedie de acţiune de aproape două ore care e destul de mişto cât să mă oprească să mă ridic să fac pipi, chiar dacă îmi luasem o Cola mare care mă presa tare de tot.

Asta cu pipi şi cu Cola cred că ar trebui să fie un barem standard în recenziile mele de film.