Joi după-amiază mă sună Corina:
– Tu, zice, m-a sunat de la 24Fun să mă întrebe dacă nu vrem să mergem la Exit. Mergem?
Bineînţeles că mergem. Pentru cei mai din provincie: Exit Festival e un festival (logic) care se ţine în Serbia, anume în Novi Sad. Mai precis, într-un fel de suburbie istorică de-a acestuia, în fortăreaţa Petrovaradin. Cele două bilete, primite tutti cado, fără nicio obligaţie, de către Corina, pentru că e ea minunată şi scrie aşa de frumos din când în când pentru revistă, au picat la fix într-un weekend în care chiar credeam că o să apucăm să ne odihnim. N-a fost să fie.
În caz că aţi deschis monitoarele mai târziu, am fost la Exit Fest şi acum trei ani. Despre experienţa de atunci am scris aici; în cele ce urmează voi trece în revistă experienţa din acest weekend, comparativ cu acum trei ani. Plus, mai jos oi scrie şi niţel despre concertul Guns’n’Roses de azi-noapte.
Acum, despre concertul Guns’n’Roses. Că v-am promis.
Din câte concerte am văzut la Exit, acesta a fost singurul care nu a început la timp. Oarecum de înţeles, căci au avut de montat tot soiul de ecrane şi efecte pirotehnice, însă ai crede că, nefiind prima oară, le ajung 40 de minute pentru pregătiri, după ce trupa dinainte a plecat de pe scenă.
Când a scris Flavius că la Bucureşti a fost cam de naşpa şi că-n Serbia va fi mai bine, n-am ştiut ce să cred. De fapt, nici acum nu ştiu ce să cred – nu am avut niciun fel de aşteptare de la Guns’n’Roses, ceea ce înseamnă că n-au avut cum să mă dezamăgească. Nu sunt cunoscător al muzicii lor mai departe de clasicele balade plus alde Welcome to the Jungle şi Paradise City. N-am avut postere cu Axl, însă le-am văzut la mătuşă-mea. Şi trebuie să recunosc, parcă Axl ăla de pe posterele anilor ’90 era alt om. Înalt, slăbuţ, cu batic şi blugii rupţi, era moartea adolescentelor. Între timp şi-a tras o pălărie de semi-cowboy, nişte kile în plus şi blugi cusuţi.
Din păcate n-am reuşit să stăm la tot concertul – după aproape o oră jumate am plecat, pentru că de la Novi Sad la Timişoara e cale lungă, iar eu tind să lucrez lunea. Şi vara îmi place să dorm, spre deosebire de alţi artişti. Dar cât am stat, mi-a plăcut. Chiar şi obosit rupt, chiar şi călcat în picioare de sârbi, chiar şi nevăzând aproape nimic de acolo, din fund. Axl pare plin de energie, încă, chiar şi la cei 50 de ani pe care-i poartă mândru în spate. Show-ul a fost show, cu lumini, artificii, proiecţii, alea. Chitaristul ăla care-l înlocuieşte pe Slash, DJ Ashba, încearcă atât de tare să fie cel al cărui loc l-a luat, încât pe alocuri încetează să mai fie simpatic şi devine caraghios. Sunt sigur că, dacă am fi fost în stare să rămânem până la sfârşit, concertul ar fi durat vreo trei ore şi-mi pare rău că n-am apucat să vedem melodiile alea clasice cântate live. De fapt, îmi pare cel mai rău de Corina, că ea e fanul adevărat dintre noi.
***
În rest, mi-a plăcut cum o gagică filma, din spate de tot, cu o ciumă de Nokia vechi, tot concertul. Nu se înţelegea nimic pe ecranul ăla mic, dar parcă-mi şi imaginez discuţia de peste ani, cu copiii ei:
– Aici, dragii mei, eram eu la concert la Guns. Ştiţi voi, aţi auzit la emisiunile de oldies, ăia de-o cântau pe aia cu jungla. E, uite, chiar acolo, în mijloc, e solistul. Axl – sau cum îmi place mie să-l alint după filmarea asta, Pixel Rose.
***
Şi mi-au mai plăcut vreo două gagici cu creastă enormă, un fel de punkeriţe de mall. Am discutat problema cu gagica, şi am ajuns la concluzia că, fiind pietriş şi pământ la festival, nu puteau să-şi ia tocuri, însă totuşi voiau să fie mai înalte. Sunt sigur că discuţia lor a decurs aşa:
– Fato, ce ne facem, că ne-mburdă ăia pe-acolo dacă suntem cu tocuri. Cum facem şi noi să fim mai înalte?
– Ştiu eu fato, adă placa şi ceara de păr, că ţi-l fac de-i avea doi metri. Da’ la ce-ţi trebuie să fii aşa înaltă?
– Cum, tu, proasto? Păi ca să văd mai bine la scenă…
voi ati facut poze macar? Ce le veti povesti la copii? Sau ii veti lasa pe bunici sa le faca educatia muzicala?