Din când în când, mă apuc de şters mesaje şi de banat utilizatori de pe grupul de Facebook Android România – fiind un grup cu peste 1300 de membri, în creştere constantă, spam-ul e inevitabil. O parte îl evit de la început, refuzând numele străine şi nume proprii de oameni pe care-i cheamă Biroul DeAvocatura sau ceva similar.

Se mai strecoară, însă, câte un membru care pare iniţial legitim, dovedindu-se apoi a nu-l interesa nimic legat de Android, adăugându-se la multe grupuri, indiferent de tematica acestora. Şi, între zeci de postări despre telefoane, tablete, aplicaţii şi anunţuri de mica publicitate, răsare câte un link afiliat pentru papuci, link către un spamblog sau o pledoarie pentru like-uri la câte o poză la te miri ce concurs de mirese.

Şi mă întreb: care e procesul gândirii oamenilor ăstora şi cum îl putem transpune în viaţa reală? Care e logica? “Există un grup de mai mulţi oameni. Grupul ăsta e pe Internet, eu sunt pe Internet, spamblogul meu e pe Internet, deci sigur vor fi interesaţi de ce am să le spun”.

Cum ar fi ca, într-un club de şahişti de exemplu, care stau la întâlnirea lor săptămânală să discute despre noua strategie de mutare a calului la J9, să vină un vânzător de cuţite, să se posteze în mijlocul şahiştilor şi să pună cuţitele pe masă, aşteptând să fie cumpărate? Sau la o conferinţă medicală, să intri în mijlocul unui discurs şi să dai tuturor câte o copie din jurnalul tău personal pe care-l ţineai la 13 ani, şi să-i întrebi ce părere au. Sau să intervii la o înmormântare, cu albumul foto cu proaspăt născutul bebeluş şi cu câteva poze de la mare, de anul trecut, întrebând pe toată lumea dacă le place şi insistând să primeşti confirmarea că le place.