Regrese

Stau, de câteva grămezi de minute, să citesc ce scriam prin 2009. Nimic melancolic, totul a început de la un inteligent care m-a sunat la ora 21:30, după ce mi-a citit articolul ăsta, să mă-ntrebe (serios) dacă am găsit omul ăla care să ştie Java, că şi el caută. Şi, din clic în clic, am redescoperit un Ovi pe care, oricât l-aş căuta prin buzunare, geamantane vechi şi portbagaje de Dacie, se pare că s-a cam retras în ultima vreme. Şi nu mai scrie chestii precum asta, asta, asta.

Şi, mai mult decât supărare că a plecat, frustrare că nu mai scriu “ca pe vremuri” sau nostalgie ieftină – mă încearcă o frică. Nu ştiu încă de care, dar s-ar putea să fie de necunoscut. Mă gândesc că, poate, motivul e că în ultimii doi-trei ani am început să realizez că sunt, totuşi, muritor. Că şi eu mă îngraş dacă stau doar pe cur, şi eu pot avea datorii, şi eu am responsabilităţi. Şi că am crescut dintr-o dată, la viteză terminală, fără să realizez cum. De parcă am fost să-mi iau ţigări şi m-am întors bărbat.

Sau poate că m-am plafonat. Ca om, în general. Poate că totul venea, totuşi, de la tinereţea aia idealistă, a nesăbuiţilor care dorm ziua, pentru a avea linişte noaptea să bată oraşul în lung şi lat. Poate că tot ce voiam să scriu aici, aşa cum îmi plăcea, venea tocmai de la vinovăţia că eram încă un copil, în timp ce totul în jurul meu îmi cerea să fiu om mare. După care am fost. Mi-am luat diploma, m-am angajat la multinaţională, am abonament de mobil cu o mie de minute, m-am lăsat de fumat, nu mai mănânc pâine şi n-am mai cerut nimănui bani de o bere de multă vreme.

Poate că am trac. Sau poate că doar oboseala mă omoară. Poate că nu se împacă culcatul noaptea târziu cu trezitul de dimineaţă şi cu cuvintele. Sau poate că nu-mi mai pasă de mare brânză – deşi, culmea, am impresia că îmi pasă. Sau poate că doar mi-e silă de ce a ajuns “blogosfera” şi “comunităţile online”, şi elanul pe care l-am avut acum trei ani a fâsâit, văzând că nu fac decât să mă afund, cu intenţii bune, într-un cazan tot mai adânc plin cu ură, vorbe de căcat şi experţi în PR, SM şi politică.

Sau poate că doar îmi pun întrebări existenţiale de om plictisit, din cauză că am ascultat prea mult întrebarea celor de la Travka: “oare ce-ar fi dacă într-o zi te-ai trezi fără să fii cum ştii?”

5 thoughts on “Regrese

  1. ficior, bagsama ca ai inceput sa te maturizezi. Nu-ti probleme. Este un proces care continua toata viata. Previne imbatranirea. Nu se vede? :)

  2. “Si asta trece”

    “Eu as alerga la Dumnezeu, lui Dumnezeu i-as spune necazul meu.” [Iov 5:8]
    Se spune ca un rege a dat comanda unui giuvaiergiu sa-i faca un inel, a carui vedere sa-l inveseleasca cand e trist si sa-l intristeze cand e vesel. Daca aducea inelul in doua zile, giuvaiergiul primea o mare rasplata, iar daca nu va reusi, urma sa se sfarseasca cu el.
    Sarmanul giuvaiergiu pleca trist acasa. Sotia vazandu-l asa de suparat il intreba care e motivul. Acesta ii spuse toata povestea cu comanda inelului si despre nepriceperea lui de a face asa ceva. Inteleapta femeia ii zise: “Fa-i un inel pe care sa scrii cuvintele – SI ASTA VA TRECE –
    In momentele de amaraciune, regele va citi cuvintele si se va mangaia ca supararea va trece. In mijlocul unui banchet, cuvintele ii vor aminti ca bucuriile acestor lumi vor trece. Giuvaiergiul facu inelul si a fost rasplatit de rege.
    Departe de noi gandul sa indemnam pe cineva sa alerge la primul giuvaiergiu sa-si comande un astfel de inel. Dar indemnam pe fiecare cititor sa alerge la Dumnezeu si la sprijinul Sau in necazuri, dureri, dar si in bucurie si belsug. Sa invatam cu totii ca toate trec: atat necazul cat si bucuria, dar DUMNEZEU RAMANE ACELASI IERI SI AZI SI IN VECI!

    http://cuvdumnezeu.blogspot.ro/2012/01/si-asta-va-trece.html

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.