– Şi? Cum a fost?
– Oribil. Absolut oribil. Nu mai vreau să fac asta niciodată.
– De ce? Povesteşte-mi.
– Mi-e… mi-e şi silă să-mi amintesc. Avea un gust oribil, ceva ce n-am mai întâlnit niciodată. Un gust crud, amărui şi unsuros. Şi zeama… albă, lipicioasă… vai, cum mi se scurgea pe colţul gurii, îmi vine să plâng. Am şters-o cu mâneca, iar acum pata de pe cămaşă va trebui să rămână dovada dezgustului meu pentru întreaga zi. Am încercat s-o şterg de pe mânecă, frecând-o de pantaloni, însă mai rău am făcut…
– Ei, lasă că trece, într-o săptămână o să şi uiţi că s-a întâmplat.
– Niciodată! N-am să uit niciodată. Nimic nu-mi va putea şterge gustul ăla oribil din gură. Nimic nu îmi va putea alunga sentimentul ăla de ruşine, deja mult prea puternic ca să-l mai pot, vreodată, ignora…

Asta am trăit eu azi, când la micul dejun n-a mai fost carne de porc şi a trebuit să mănânc salată.