De-o vreme încoace, mi-e groază de iarnă. Ştiu, e frumos să fie totul nins, să vezi copiii cum fac oameni de zăpadă, să vezi beţivii cum fac pipi pe acei oameni de zăpadă şi să-l aştepţi pe Moşul. O înţeleg şi pe Corina când se bucură de fiecare dată când vede pe geam un fulg căzând încetişor, dar mi-e groază de iarnă.

Pentru că pentru fiecare copil care face un om de zăpadă, o Dacie de adult patinează în gol 20 de minute într-o parcare. Pentru fiecare creangă care se apleacă sub greutatea zăpezii, un camion se pune de-a latul unui drum naţional. Pentru fiecare bătaie cu bulgări, o babă-şi scrânteşte o gleznă. Pentru fiecare minut pe care un copil îl petrece dându-se cu sania, un adult îşi dezgheaţă maşina dimineaţa, înjurând ziua când a decis să-şi ia maşină diesel. Pentru fiecare bulgăre ajuns într-o glugă, o lopată de plastic se rupe într-o bucată de gheaţă. Pentru fiecare puştan şucar care bea ceiucul în tricou pe terasă, un muc îngheaţă pe mustaţa unui student din provincie.

Şi mi-e deja groază să privesc pe geam, din birou, aşteptând să se înnopteze la ora 17, şi să văd cum ninge, ninge şi iar ninge, ştiind ce fel de drum mă aşteaptă până acasă.

Şi asta parcă-mi umbreşte toată “magia sărbătorilor”, transformându-mă încet într-un Grinch ursuz, obosit, aşteptând cu picioarele îngheţate să vină odată Crăciunul doar pentru a avea un motiv solid să-mi închid toate telefoanele şi să ies din casă doar ca să fiu sigur că încă n-a venit apocalipsa.