O vorbă din bătrâni zice că (scuze) “dacă e să ai ghinion, găseşti cuie şi-n pizdă”. Şi, în unele zile, parcă nimic nu e mai adevărat. Mai ales că o altă vorbă zice că ziua bună se cunoaşte de dimineaţă, logica şi experienţa recentă zicându-mi că şi inversa acesteia e perfect valabilă.

Cum ar veni, m-am trezit mâncat de ţânţari. Care m-au mâncat – culmea – cu mine de faţă, ca nişte nesimţiţi. Care, ţânţari nesimţiţi, m-au muşcat fix de unde parcă e cel mai neplăcut. De vârful degetului de la mână, între degetele de la picioare, după ureche. Deşi le-am pus la dispoziţie întregul meu trup fără de cusur, au evitat părţile mai cărnoase şi mai suculente ale acestuia.

Apoi m-am ridicat din pat. Bine, e mult spus ridicat din pat, căci practic nu m-am putut mişca, din cauza unei dureri de şale cum n-am mai trăit de multă vreme. Aşa-i la vârsta mea, te mai dor şalele, îţi mai rupi un şold… Doar că partea proastă e că, nu ştiu cum s-a nimerit, însă du-te dracului Murphy cu tot cu legile tale, căci azi n-am răgaz 15 minute să stau pur şi simplu la birou, trebuind să mă deplasez prin te miri ce locuri, cu viteza unui pensionar pe amfetamine.

Şi, dacă asta n-ar fi de ajuns, s-a terminat rola de celofan de pe colacul de la WC chiar înainte să-l folosesc eu, şi a trebuit să şed direct pe colacul rece, ca un soi de barbar.