Ieri, pe la ora 13, vedem afiş cum că trebuie să vină să ne recensămânţeze între orele 10 şi 15. Ghinion, zicem, să vină mâine că noi plecăm. La ora 18, când ne întoarcem, ne bate la uşă vecina cea maghiară şi urâcioasă şi ne zice că “a venit domnu’ cu recensământu’, e la etajul 3, să-l chemaţi că vă dă amendă”. L-am chemat, în jumătate de oră ne-a bătut la uşă şi ne-am aşezat să ne ia în evidenţă.

Am fost dezamăgit de banalitatea procesului şi de lipsa aventurilor demne de zis “pfff, numa-n România se poate aşa”.

Ne-a întrebat de locuinţă şi de cine-i capul gospodăriei. Eu am fost trecut ultimul pe lista – presupun eu – ierarhică, deci înţeleg că io-s curu’. Ne-a cerut buletinele să ne treacă datele. “Trecem şi CNP-ul? Dacă nu vreţi, nu-l trecem”. Trecem, că nu ne e frică. Religie, care cum. Când i-am zis că “fără religie”, a zis că trece “ateu”, că aşa trebuie. Când s-a apropiat de întrebarea cu câţi copii născuţi am, m-am dezumflat, că întrebarea e doar pentru gagici. Voiam s-o bag pe aia mică cu “niciunul de care să ştiu, trollface“. Ne-am râs puţin de întrebarea cu uniunea consensuală, am băgat-o pe aia cu “uniune consensuală? Da, dar prietena mea nu” şi am râs de cât suntem de amuzanţi.

Ne-a povestit, puţin, de prietena fiului său, de nevastă-sa, care e şi ea recenzor în zonă, a pus secundul gospodăriei să semneze hârtiile, ne-a mulţumit şi a plecat. Iar eu am rămas cu buza umflată, că n-am avut nici măcar un motiv să fiu nemulţumit de toată aventura asta şi să scriu un articol subtil-ironic din care să reiasă starea de rahat a societăţii în care trăim. Data viitoare, eventual.