Îmi amintesc şi acum, de parcă ar fi fost ieri: eram în Piaţa Traian, cu căştile în urechi, aşteptând tramvaiul. Ţineam în mână ceea ce ştiam că va fi ultima ţigară pe care o fumez. Era deja pe un sfert arsă şi mă uitam la ea lung, pe jumătate nerăbdător s-o termin şi să termin odată pentru totdeauna cu mizeriile alea, însă pe de altă parte puţin speriat de necunoscut. Ultimii mulţi ani ai vieţii mele mi-i petrecusem cu pachetul de ţigări tot timpul în buzunar şi nu a existat zi în viaţa mea în care să nu îmi fumez cu sfinţenie ţigara de dimineaţă, ţigara de după masă, ţigara de după, ţigara dinainte de culcare, ţigara de pauză, ţigara de tragere de timp, ţigara de victorie, ţigara de nervi…

Fumam deja de atâta vreme încât nu îmi puteam aminti concret un moment în viaţa mea în care să nu-mi fi mirosit mâinile sau hainele a fum. Nu îmi puteam aminti clar de un moment dinainte de prima ţigară, un moment în care nu fumam şi totuşi nu eram nervos. Ştiam doar că e parte din mine, un gest firesc pe care-l făceam fără să mă gândesc vreo clipă la el. Un gest deja atât de mecanic încât nu realizam că sunt fumător decât în momentele în care rămâneam fără ţigări şi mă panicam.

Acum un an fumam ultima ţigară în Piaţa Traian. O ţineam în mâna dreaptă, uitându-mă la ea şi suflând fumul expirat pe jarul ei, parcă dorindu-mi să accelerez arderea şi să se termine mai repede. Voiam să termin odată pentru totdeauna cu tutunul, însă parcă aş mai fi întârziat momentul ăsta câteva secunde. Mâna stângă o aveam în buzunarul pantalonului – nu de frig, căci era sfârşitul lui mai, ci pentru că acolo aveam pachetul de ţigări. Aveam o regulă de mulţi, mulţi ani de zile: mobilul stă în dreapta, ţigările în stânga. Îl strângeam în mână şi mergeam cu capul în jos, uitându-mă la pavajul pieţei. Dacă în primele clipe nu ştiam unde anume mă îndrept, când am ridicat privirea mi-am dat seama: mă îndreptam spre cel mai îndepărtat coş de gunoi din piaţa Traian. Ferm, calm şi sigur pe mine. L-am ales pe cel mai îndepărtat să mai întârzii puţin clipa, însă nu m-am îndoit de decizia mea nici măcar o secundă.

Cu paşi mici, cu ţigara în mână, cu căştile în urechi, m-am oprit în faţa coşului de gunoi. Am scos din buzunar pachetul pe jumătate plin de Lucky Strike, l-am ţinut preţ de o clipă deasupra coşului şi i-am dat drumul. L-am privit lung, am tras ultimul fum din ultima ţigară din ultimul pachet şi am stins-o.

Un an mai târziu, sunt acelaşi om – doar puţin mai sănătos şi cu loc mai mult pentru chei în buzunarul stâng al pantalonilor.