Ieşind mai devreme din bloc, mă intersectez cu un vecin. “Bună ziua”, zic. Andrei, prezent şi el la schimbul de replici, îmi zice – mai în glumă, mai în serios – că nu pricepe de ce i-am dat bună ziua aşa, formal, că el fusese informat că noi, timişorenii, suntem nişte lejeri, ne vorbim doar la pertu şi ne salutăm doar cu “ceau”.

Bineînţeles că, după ce mi-a atras atenţia, m-am gândit io mai bine, mi-au trecut prin faţa ochilor zeci de feţe cu care avusesem contact verbal în ultima vreme şi, da, nu ţin minte niciuna care să mi se fi adresat altfel decât cu “ceau”. Chiar şi nenea de la flori, de azi, căruia eu i-am dat tot bună ziua, primind înapoi tot un “ceauceaaaau”.

Şi am mai cugetat-o puţin, gândindu-mă că – logic – răspunsul se află undeva în mine. Şi, fără îndoială, l-am găsit repejor: când eram eu copil, tata mi-a spus aşa: “Ovidiule, oriunde pleci, orice faci, întotdeauna să laşi loc de bună ziua”. Iar eu oi fi luat-o ad litteram.