Mai avem nevoie şi de poezie

Am început să povestesc cum a fost la Alba, însă n-am terminat. Am scris despre concurenţi, însă vreau să scriu musai atât despre artiştii care “s-au produs” pe scenă la finalul fiecărei dintre cele trei zile de festival, cât şi despre oamenii cu care am împărţit zilele astea. Acesta este despre muzică, şi a plecat de la postul acesta al Corinei. E mai mult un amalgam de gânduri, dar înţelegeţi voi.

Părinţii mei au ascultat folk şi rock de când mă ştiu. Dacă rock-ul era mai mult pe benzi de magnetofon, folk-ul încă e dosit, undeva prin casă, pe casete probabil de multă vreme demagnetizate şi viniluri prăfuite. Casete cu Poesis şi Pasărea Colibri, discuri cu Socaciu şi Şeicaru, mai apoi CD-uri cu Ducu Bertzi, Alifantis, nelipsitul Hruşcă şi alţi “dubioşi”. Poate de asta îmi place atât de mult azi muzica asta, sau poate de când îmi cânta mama muzica asta la chitară, acum mulţi ani. Dacă aş avea vreodată vreun lucru să i-l reproşez mamei mele, ar fi că nu-mi cântă atât de des pe cum mi-ar plăcea s-o aud.

În prima oră de muzică a clasei a cincea, profa de muzică ne-a dat temă de casă să învăţăm să cântăm două melodii la alegere, ca “preselecţie” pentru corul şcolii. Nu îmi amintesc acum raţionamentul alegerii melodiilor, însă pot doar să presupun că am cântat fix ce mi-a plăcut. Nu îmi amintesc una dintre melodii (ştiu doar că era ceva cântec vechi, românesc, pe care-l înregistrasem pe casetă de pe discurile bunicului meu), însă cealaltă era Cântec Şoptit. Că doar îmi plăcea.

Drept e că, deşi mi-a plăcut să cânt toată viaţa la chitară, dar mai ales din gură, întotdeauna am fost cu folkul doar “in an open relationship”. N-am devenit niciodată un ultras al folkului cu de toate, dacă vreţi. Întotdeauna am avut şi alte opţiuni, întotdeauna am dat o şansă şi altor genuri muzicale. În unele perioade mai mult, în altele mai puţin. După gust. Însă, undeva în sufletul meu mic şi firav, absolut toate melodiile alea de demult au rămas la loc de cinste, scormonite şi aduse la suprafaţă din nou în ultimii trei ani.

Week-endul ăsta a fost absolut uimitor. Am văzut atâtea nume dintre cele grele laolaltă, încât nu am putut să mă mişc din scaunul ăla din primul rând. Absolut toţi artiştii mi-au lăsat un zâmbet pe buze, din mai multe motive. Prin muzică, prin pasiune, prin profesionalism şi, cel mai important, prin dragoste. Pentru muzică, pentru poezie, pentru public, pentru cei plecaţi dintre ei şi dintre noi, pentru cei tineri care ieri erau pe scenă concurenţi, iar mâine vor fi cei care vor juriza astfel de concursuri şi, mai ales, unii pentru alţii. Cel puţin din afară, părerea generală e că sunt absolut cu toţii prieteni vechi între ei şi că ar face orice unul pentru altul.

În drumul nostru spre festival, Nebu se întreba mai mult sau mai puţin retoric de ce majoritatea melodiilor folk sunt compuse peste poezie. N-am ştiut să-i răspund atunci, nu ştiu să-i răspund nici acum concret, însă pot doar să presupun că folkul se trage dintr-o perioadă în care, în lipsă de libertate de exprimare şi influenţe occidentale, oamenii apreciau cu totul altfel lucrurile frumoase, cuvintele alese şi bunul simţ. Şi dragostea, şi prieteniile, şi sentimentele. Poate-s patetic şi încă sub influenţa weekendului, însă sunt sigur că, cel puţin la un nivel superficial, am o fărâmă dreptate.

Dacă e ceva ce nu-mi place la Timişoara e că folk-ul e cam uitat. Cu excepţia Marilor Adunări Folk (următoarea e chiar sâmbăta asta şi vă invit cu drag să veniţi) şi a câtorva concerte răzleţe, nu se face nimic. Şi asta în condiţiile în care e oraş studenţesc, iar în cămine e plin de chitări, că te şi saturi. Şi nu numai eu regret lucrul ăsta, sunt chiar o grămadă de artişti care vor să ajungă sau să revină în Timişoara. Vineri noapte, am avut norocul să stau la un pahar de vorbă cu Marius Baţu (de la Poesis) şi Teo Boar (Pacifica, Pasărea Colibri etc) – ambii vor să revină în Timişoara, însă sunt de părere că, la capitolul ăsta, “e zero”. Poate facem cumva să fie bine.

Cert e că, după astea trei zile, am început din nou să cred în muzică. Am văzut nişte copii pasionaţi care au făcut muzică. Lucrul ăsta mi-a redat încrederea că, vorba aia, folk’s not dead. Iar acum nu am nicio poftă mai mare decât să-mi recuperez chitara de la frate-meu, s-o pun la punct şi să cânt. Cine ştie, poate anii viitori m-oi duce pe la festivaluri din astea nu doar ca blogger şi spectator.

10 thoughts on “Mai avem nevoie şi de poezie

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.