Dovada poate fi găsită foarte uşor în filme. Filmele din anii ’80 începeau, pur şi simplu, fără o oră de back-story, de “începuturi”. Fără să trebuiască să explice “de ce”, ajungea un simplu “ce”. Indiana Jones era din prima secundă a filmului arheologul minune, care putea omorî oameni dacă voia, însă cu frică de şerpi. Afli toate astea în primele 5 minute, fără exagerare. În primul Tron, Flynn crease deja progrămelul, îl infiltrase în MCP şi era acolo, în miezul acţiunii; nu conta de ce exista mega-computerul ăla sau care e istoria lui, tot ce conta era premisa de la care pleca filmul. Vânătorii de Fantome nu au avut 40 de minute de cadre explicative, ci ei existau, pur şi simplu. Fantomele, la fel – fără legende care să le explice originile. Fără răscoliri interioare, fără conflicte, fără nimic.

În anii 2000, lui Iron Man îi trebuie o oră până să devină Iron Man. Mai mult, unii ar zice că tot filmul e doar un preludiu. În anii 2000 trebuie făcut un film de 2 ore jumate pentru a explica de ce şi cum a ajuns Batman să fie Batman. În anii 2000 se pune mult accent pe introducere, aproape la fel de mult pe cuprins şi mai puţin pe încheiere – lucru oarecum de înţeles, în condiţiile în care trilogiile sunt noul negru (ştiţi voi, partenerul poliţistului alb din anii ’90). Richie zice că şi noul Tron începe cu jumătate de oră de explicaţii şi amintiri. X-Men aşteaptă partea a doua dintr-o TRILOGIE (adică nu jumate de oră, nu o oră jumate, nu un film întreg, ci trei, în vorba lui Despot!) care să explice originile lui Wolverine. Până şi George Lucas a considerat că trebuie să mai facă o trilogie, care să ţină loc de “Luke Skywalker: Origins”.

În ce punct anume, de-a lungul ultimilor 30 de ani, şi-a pierdut omenirea abilitatea de a lua de bună o premisă, oricât de implauzibilă ar fi ea, şi a se bucura de distracţia pe care i-o oferă aceasta? Când anume, în ultimii 30 de ani, axiomele au devenit complet irelevante?